Viață de câine
Articol editat de Mirabela Afronie, 25 mai 2015, 14:49
„Ce viață de câine!” – am auzit expresia de nenumărate ori; rostită de cei de-o vârstă cu bunicii mei, vorbind despre ororile războiului și traiul de după încheierea acestuia; rostită de cei de-o vârstă cu părinții mei, vorbind de perioada de tristă amintire când luai pâinea și ouăle pe cartelă; rostită de tineri de-o seamă cu copiii mei, vorbind, culmea, despre… prezent.
Îi înțeleg pe cei care au cunoscut, pe drept, ororile războiului și foametea de după, când erai capabil să dai cuiva în cap, pentru o coajă de pâine și totuși au răzbit.
Îi înțeleg pe cei care primeau o jumătate de pâine pe zi, crudă, de multe ori, sau un ou și jumătate pe lună. Mai o cunoștință la măcelărie, mai o pilă la alimentară, că doar trăiam în perioada PCR-ului, adică a pilelor, a cunoștințelor și a relațiilor și ei au răzbit.
Nu-i înțeleg și pace pe tinerii de azi când se vaită de mama focului:
“Vai ce viață de câine duc. Trebuie să plec… dincolo!”
“Și dincolo umblă câinii cu colacii-n coadă?”
“Nu, dar aici nu am bani să fac ce vreau”
E drept că eu am ceva parale, din leafă, dar nici eu nu fac ce vreau. E drept, de asemenea, că salariile sunt mici – pe măsura economiei românești, dar e la fel de adevărat că terenurile agricole stau pârloagă, că se caută meseriași ori muncitori fără pregătire, în fiecare săptămână, iar ei nu și nu. Nu vor să răzbească.
Încă nu s-a inventat postul cu salar de director, pentru care trebuie să stai pe o bancă în parc și să mănânci semințe, dar dacă apare… îl iau eu.
E mai simplu să te lamentezi zi de zi despre “viața de câine” pe care o ai, în loc să încerci să-ți faci un rost în viață. Cu mai mult ori mai puțin, care oricum e altceva decât nimic. Așa… prefer să trăiască din leafa tatălui, să mai ciupească ceva din pensia bunicii, ori să mai întâlnească un fraier pe care să-l mai păcălească, după care începe iar să se vaite “Ce viață de câine am!”
Acum, dacă stau bine să mă gândesc, parcă mi-ar place și mie o viață de câine: să primesc de 3 ori pe zi mâncare, iar seara să-mi dea drumul în sat, la… cățălit.
(Dan Agache)
