Prieteni de-o viaţă!
Ne ştim de-o viaţă. Am crescut alături de el, ne-am maturizat împreună, am devenit nedespărţiţi. Nu credeam că se poate aşa ceva; nu ştiam că aceasta, e de fapt prietenia. El m-a învăţat acest cuvânt, acest sentiment. Era mereu aproape de sufletul meu, mereu găsea o vorbă frumoasă, ori îmi cânta, îmi spunea glume şi mă făcea să uit de oboseală, de tristeţe, de supărări. Nu ştiu când avea timp să umble şi să afle câte-n lună şi stele, dar mereu le ştia pe toate. E drept şi diferenţa de vârstă contează, nu? E mai mare cu vreo 30 de ani ca mine, dar nu e bătrân; mereu e în schimbare, în căutarea a ceva nou. Sunt convins că îl cunoaşteţi, asemeni mie, de o viaţă. E ….radioul!
E cutia aceea mică, ori mai voluminoasă, aşezată pe frigider până mai ieri, ascuns în telefonul mobil, în laptop ori tabletă mai nou. E prietenul meu de-o viaţă. Am crescut alături de el. E cel care mi-a spus poveşti frumoase, iar eu, îl ascultam fascinat la gura sobei, în serile lungi de iarnă, mâncând mere coapte. Îmi spunea poveşti şi când am mai crescut, dar nu l-am crezut niciodată; prea erau trase de păr. Îl ascultam în schimb noaptea, cu pătura în cap de frica vecinilor. Atunci se dezlănţuia şi-mi povestea adevărul în toată nuditatea lui. Vremurile s-au schimbat şi şi-a recăpătat credibilitatea.
Radioul public a devenit parte din viaţa mea. Mai târziu, am ajuns să ne cunoaştem mai bine, să ne împrietenim şi să mergem împreună. Mi-am schimbat locul. De la gura sobei, ronţăind merele coapte ale bunicii, am trecut în spatele microfonului. Nu a fost greu deloc, pentru că ne cunoşteam, ştiam totul unul despre altul şi, mai ales, ştiam ce vrea ascultătorul de acolo, din gura sobei.
Respectul meu pentru el s-a transformat în respect pentru ascultător. Pentru că a lucra într-o instituţie ce a împlinit 87 de ani, înseamnă în primul rând respect pentru ascultător, respect pentru calitatea muncii pe care o faci, respect pentru el, radioul public.
Se pot spune multe despre anii, lunile şi zilele în care cei ce l-au slujit de-a lungul timpului, au adunat tristeţi şi bucurii, evenimente vesele şi triste, lacrimi şi sudoare, oboseală, chin şi bucurii. În primul rând, bucuria lucrului bine făcut; al lucrului făcut cu dragoste şi pasiune.
Ce poţi oare să urezi la o astfel de aniversare, unui radiou public, cel românesc? Cuvintele vin greu din prea plinul lor. Mă limitez însă la a parafraza versurile lui Mihai Eminescu: “La trecutu-ţi mare, mare viitor!” Dragă radioule, asta îţi doresc.
Articol editat de Daiana Rosca, 3 noiembrie 2015, 08:00
Ne ştim de-o viaţă. Am crescut alături de el, ne-am maturizat împreună, am devenit nedespărţiţi. Nu credeam că se poate aşa ceva; nu ştiam că aceasta, e de fapt prietenia. El m-a învăţat acest cuvânt, acest sentiment. Era mereu aproape de sufletul meu, mereu găsea o vorbă frumoasă, ori îmi cânta, îmi spunea glume şi mă făcea să uit de oboseală, de tristeţe, de supărări. Nu ştiu când avea timp să umble şi să afle câte-n lună şi stele, dar mereu le ştia pe toate. E drept şi diferenţa de vârstă contează, nu? E mai mare cu vreo 30 de ani ca mine, dar nu e bătrân; mereu e în schimbare, în căutarea a ceva nou. Sunt convins că îl cunoaşteţi, asemeni mie, de o viaţă. E ….radioul!
E cutia aceea mică, ori mai voluminoasă, aşezată pe frigider până mai ieri, ascuns în telefonul mobil, în laptop ori tabletă mai nou. E prietenul meu de-o viaţă. Am crescut alături de el. E cel care mi-a spus poveşti frumoase, iar eu, îl ascultam fascinat la gura sobei, în serile lungi de iarnă, mâncând mere coapte. Îmi spunea poveşti şi când am mai crescut, dar nu l-am crezut niciodată; prea erau trase de păr. Îl ascultam în schimb noaptea, cu pătura în cap de frica vecinilor. Atunci se dezlănţuia şi-mi povestea adevărul în toată nuditatea lui. Vremurile s-au schimbat şi şi-a recăpătat credibilitatea.
Radioul public a devenit parte din viaţa mea. Mai târziu, am ajuns să ne cunoaştem mai bine, să ne împrietenim şi să mergem împreună. Mi-am schimbat locul. De la gura sobei, ronţăind merele coapte ale bunicii, am trecut în spatele microfonului. Nu a fost greu deloc, pentru că ne cunoşteam, ştiam totul unul despre altul şi, mai ales, ştiam ce vrea ascultătorul de acolo, din gura sobei.
Respectul meu pentru el s-a transformat în respect pentru ascultător. Pentru că a lucra într-o instituţie ce a împlinit 87 de ani, înseamnă în primul rând respect pentru ascultător, respect pentru calitatea muncii pe care o faci, respect pentru el, radioul public.
Se pot spune multe despre anii, lunile şi zilele în care cei ce l-au slujit de-a lungul timpului, au adunat tristeţi şi bucurii, evenimente vesele şi triste, lacrimi şi sudoare, oboseală, chin şi bucurii. În primul rând, bucuria lucrului bine făcut; al lucrului făcut cu dragoste şi pasiune.
Ce poţi oare să urezi la o astfel de aniversare, unui radiou public, cel românesc? Cuvintele vin greu din prea plinul lor. Mă limitez însă la a parafraza versurile lui Mihai Eminescu: “La trecutu-ţi mare, mare viitor!” Dragă radioule, asta îţi doresc.
Dan Agache
Sursă foto: theloversyardsale.wordpress.com
