Pe barba noastră!
Articol editat de Daiana Rosca, 20 august 2015, 14:20
“Partea mea e mai frumoasă.
– Ba a mea, că e mai albă!
– Ba a mea, că e mai caldă!
– Ba a mea, că e mai dulce!
– Ba a mea, că nu e ca a ta!”
Vă mai amintiţi probabil povestea Bunicul semnată de Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu cei doi nepoţei aşezaţi pe genunchii bunicului, certându-se pe barba moşului. Puţin idilică această imagine, dar care trezeşte amintiri, nostalgii, dar imi stimulează şi imaginaţia, o imaginaţie recunosc, puţin bolnavă.
Închipuiţi-vă poporul român în postura bunicului, cu cei doi nepoţei aşezaţi ştrengăreşte pe genunchii moşului adus de spate, cocoşat de griji şi probleme, îmbătrânit înainte de vreme. Pe genunchii lui, stau confortabil cei doi nepoţi: puterea şi opoziţia şi se ceartă pe…barba moşului, că atât i-a mai rămas.
Partea mea e mai frumoasă spune puterea; ba a mea e mai frumoasă îi întoarce vorba opoziţia, ba a mea că e mai grasă, ba a mea că e devreme acasă şi tot aşa până când opoziţia trage o palmă sănătoasă pe obrazul moşului în partea puterii. Aceasta nu se lasă mai prejos şi-i întoarce palma, pe partea opoziţiei desigur.
Cei mai fericiţi în această poveste sunt cei doi pezevenchi, puterea şi opoziţia, care nu se sfiesc să împartă palme, vorbe de ocară, să tragă de mustăţi, să smulgă firele din barba moşului. Roşii obrajii bunicului, curg lacrimile de durere, dar tace şi nu spune nimic. Deh, aşa e bunicul, tace şi rabdă.
Rabdă el şi tace dar cât, aceasta-i întrebarea, pentru că nepoţii din povestea mea, puterea şi opoziţia nu se opresc doar la al trage pe bunic de mustăţi şi de firele de păr din barbă. Nu, ei au în arsenalul lor poznaş şi alte metode pentru bunic: taxe, impozite, scumpiri. Iar bunicul tace. Oare pentru cât timp?
Naţia română, pe post de bunic în povestea noastră, rabdă de aproape 26 de ani toate poznele nepoţilor; le rabdă cu ochii plini de lacrimi, cu barba jumulită, cu mustăţile răvăşite, cu obrajii roşii dar nu de emoţie, întrebându-se oare cât mai au de gând cei doi copii încă necopţi la minte, să se joace cu obrajii lui? A tot răbdat săracul, sperând că odată cu trecerea anilor, cei doi vor creşte şi se vor cuminţi. Ei aş, pe măsură ce trece timpul, cei doi devin şi mai agresivi şi mai tupeişti şi mai…lipsiţi de orice fel de milă pentru obrajii bunicului.
Şi parafrazând o melodie la modă, mă întreb şi eu, pe barba mea, cât o să-i mai ţin în braţe? Cât o să mai rabd toate…cele? Cred că ar fi timpul ca cei doi nepoţi, puterea şi opoziţia, să coboare de pe genunchii moşneagului, a poporului român. E timpul cred, să înveţe să zboare şi singuri, să se descurce şi singuri, să-şi rezolve problemele împreună sau singuri, fără mustăţile şi obrajii bunicului. Pe barba mea, că nu mai pot.
(Dan Agache)
sursă foto: claudiasofron.wordpress.com
