Lie, lie, ciocârlie, ce cauţi în… farfurie?
(Dan Agache)
Articol editat de Mirabela Afronie, 28 aprilie 2015, 11:01
Dacă expresia „codrul e frate cu românul” este adevărată, atunci – cu siguranţă – stejarul ne-ar putea fi un fel de „nepot”. Deşi, dacă ţinem cont de faptul că trăieşte multe sute de ani, am putea asocia stejarul cu un bunic… Alături de frunza de stejar, ciocârlia este considerată de mulţiă drept un element reprezentativ al ţării noastre. Trilul ei l-a inspirat pe George Enescu, pe Gheorghe Zamfir, pe mulţi interpreţi de muzică populară şi uşoară. Limba ei de aur a încântat generaţii întregi de locuitori ai satelor, fiind asociată cu dorul, cuvânt românesc intraductibil.
Cine a apucat să-i asculte trilul, ţâşnind în zbor spre soare, se poate considera fericit. Copiii şi nepoţii noştri vor afla despre ciocârlie doar din spusele bătrânilor; motivul, noua lege a vânătorii, retrimisă de preşedinte parlamentului, care prevede multe aspecte care vor conduce la dispariţia ciocârliei şi nu numai a ei, din România.
Una dintre prevederi, inacceptabilă, priveşte prelungirea cu până la 3 luni a perioadei de vânătoare la 18 specii de păsări – inclusiv în perioada de împerechere, în unele situaţii. Noua lege a vânătorii deschide larg străinilor vânătoarea la păsări cântătoare, ceea ce va face din România un Românistan în care se vine din ţări unde vânătoarea la păsări cântătoare este interzisă. De altfel, în Uniunea Europeană, vânarea ciocârliilor mai este permisă doar în 6 ţări – România fiind una dintre acestea – din cauza declinului dramatic al populaţiei de păsări din ultimii ani.
Nu-mi place vânătoarea. Mi se pare un obicei crud, degradant şi fără nici un rost. Înţeleg, totuşi, că e nevoie de vânătoare, pentru reducerea unor populaţii de dăunători, în anumite situaţii, sau pentru protejarea unor comunităţi aflate în pericol. Dar de la asta şi până la legiferarea masacrelor e o cale foarte lungă – şi o coborâre foarte adâncă în josnicie. Dar de ce să ne mai mire activitatea aleşilor noştri, care nu au nimic în comun cu naţia ori cu electoratul; ei sunt supuşi unui singur Dumnezeu: cel al BANULUI.
Dovada celor afirmate este clară pentru toată lumea: am închis fabrici şi uzine, sau le-am vândut pe doi trei arginţi, lăsând milioane de oameni fără niciun rost; am tăiat mii de hectare de pădure şi acum ne mirăm de ce se schimbă clima; am vândut sau am concesionat pe nimic tot ce înseamnă rezerve naturale, de la apă la zăcăminte de gaz şi petrol nedescoperite încă.
Acum ne vindem păsările cântătoare. E drept că limba de ciocârlie e la mare căutare pe mesele restaurantelor europene şi nu numai, considerată delicatesă, cu un preţ pe măsură. Însă preţul dispariţiei sau împuţinării păsărilor cântătoare din România ne va transforma ţara într-un bantustan în care vom trăi doar noi şi nepoţii noştri. Actualii parlamentari, cei care votează astfel de legi, îşi vor găsi cu siguranţă un loc în lumea asta mare, în care să se delecteze cu… limbă de ciocârlie în farfurie.
Să nu uităm însă un alt proverb românesc: Fiecare pasăre, pre limba ei piere; şi nu e vorba de limbă de ciocârlie.
(Dan Agache)
