Hoţia naţională
Cu tristeţe trebuie să recunosc că a fura a devenit sinonim cu modul de trai al românilor; se fură orice, oricât, oriunde. Păcatul nu e nou. Oare câte din ţepele lui Vlad Dracul, cunoscut şi ca Vlad Ţepeş, au fost pentru boierii prinşi că au furat poporul; vă amintiţi de Ocaua lui Cuza? Şi atunci pedepsele au fost drastice.
Pe repede înainte, în vremea lui Ceauşescu se spunea că fiecare mănâncă de unde munceşte, iar expresia nu se referea la retribuţie ci la furt. Pe vremea când ouăle se dădeau pe cartelă, unii aveau cofraje întregi în frigider; când carnea se cumpăra după nopţi pierdute în faţa măcelăriei, săptămânal cineva de la abator, livra persoanelor de încredere muşchiuleţ de porc şi de vită, la acelaşi preţ cu cel din magazin. Din fabrică se mai ieşea cu o mână de şuruburi, de cuie, cu o bară de cornier. Lasă că e de unde, acesta era laitmotivul fiecăruia.
Repet obiceiul nu e nou, atâta doar că după Decembrie 89, a luat amploare atât prin numărul celor care au început să fure, cât şi prin dimensiunea furturilor. Am şi exportat patentul. Vă amintiţi de lebedele austriece servite pe post de carne friptă de gâscă de connaţionalii noştri? Încet, încet, păcatul a proliferat, a crescut în dimensiune, s-a extins precum un cancer. Cel mai tentant era să furi de la stat, prin diferite metode: de la evaziune fiscală, până la furt cu acte în regulă, cu legi modificate doar pentru a permite posibilitatea unei aparenţe de legalitate. Nu se mai fura o mână de şuruburi; se furau uzine şi combinate, se tăiau şi se vindeau la fier vechi; se fura energie; se furau şi se vindeau rezervele naturale: apă, aur, marmură, gaz, petrol, păduri, tot; tot ce se putea fura, s-a furat.
Organele abilitate s-au trezit abia acum, de curând şi încearcă să prindă hoţii. Spun încearcă, pentru că se vede cu ochiul liber că sunt încercări timide, departe de a acoperi întreaga arie a furturilor din România.
Ce e însă mai trist, e faptul că nimeni nu vorbeşte de recuperarea sumelor furate. Unii spun că e vorba de cifre astronomice, ce ajung până la 1.500 de miliarde de euro. Tradus, înseamnă bugetul României pe câţiva ani, iar fenomenul continuă. E drept puţin mai diversificat, mai ascuns, dar continuă. Mă întreb dacă aceste furturi sunt scrise în ADN-ul noastru ca naţiune, sau unii dintre cei ce fură şi nu vor sau nu se pot opri sunt urmaşii vechilor fanarioţi, despre care se spune că l-au introdus în România. Indiferent de răspuns, în acest moment hoţia a devenit un sport naţional, la fel de iubit şi de blamat precum e fotbalul.
Articol editat de Daiana Rosca, 9 noiembrie 2015, 08:00
Cu tristeţe trebuie să recunosc că a fura a devenit sinonim cu modul de trai al românilor; se fură orice, oricât, oriunde. Păcatul nu e nou. Oare câte din ţepele lui Vlad Dracul, cunoscut şi ca Vlad Ţepeş, au fost pentru boierii prinşi că au furat poporul; vă amintiţi de Ocaua lui Cuza? Şi atunci pedepsele au fost drastice.
Pe repede înainte, în vremea lui Ceauşescu se spunea că fiecare mănâncă de unde munceşte, iar expresia nu se referea la retribuţie ci la furt. Pe vremea când ouăle se dădeau pe cartelă, unii aveau cofraje întregi în frigider; când carnea se cumpăra după nopţi pierdute în faţa măcelăriei, săptămânal cineva de la abator, livra persoanelor de încredere muşchiuleţ de porc şi de vită, la acelaşi preţ cu cel din magazin. Din fabrică se mai ieşea cu o mână de şuruburi, de cuie, cu o bară de cornier. Lasă că e de unde, acesta era laitmotivul fiecăruia.
Repet obiceiul nu e nou, atâta doar că după Decembrie 89, a luat amploare atât prin numărul celor care au început să fure, cât şi prin dimensiunea furturilor. Am şi exportat patentul. Vă amintiţi de lebedele austriece servite pe post de carne friptă de gâscă de connaţionalii noştri? Încet, încet, păcatul a proliferat, a crescut în dimensiune, s-a extins precum un cancer. Cel mai tentant era să furi de la stat, prin diferite metode: de la evaziune fiscală, până la furt cu acte în regulă, cu legi modificate doar pentru a permite posibilitatea unei aparenţe de legalitate. Nu se mai fura o mână de şuruburi; se furau uzine şi combinate, se tăiau şi se vindeau la fier vechi; se fura energie; se furau şi se vindeau rezervele naturale: apă, aur, marmură, gaz, petrol, păduri, tot; tot ce se putea fura, s-a furat.
Organele abilitate s-au trezit abia acum, de curând şi încearcă să prindă hoţii. Spun încearcă, pentru că se vede cu ochiul liber că sunt încercări timide, departe de a acoperi întreaga arie a furturilor din România.
Ce e însă mai trist, e faptul că nimeni nu vorbeşte de recuperarea sumelor furate. Unii spun că e vorba de cifre astronomice, ce ajung până la 1.500 de miliarde de euro. Tradus, înseamnă bugetul României pe câţiva ani, iar fenomenul continuă. E drept puţin mai diversificat, mai ascuns, dar continuă. Mă întreb dacă aceste furturi sunt scrise în ADN-ul noastru ca naţiune, sau unii dintre cei ce fură şi nu vor sau nu se pot opri sunt urmaşii vechilor fanarioţi, despre care se spune că l-au introdus în România. Indiferent de răspuns, în acest moment hoţia a devenit un sport naţional, la fel de iubit şi de blamat precum e fotbalul.
Dan Agache
Sursă foto: observator.tv
