Din puţul gândirii aleşilor neamului
(Dan Agache)
Articol editat de Mirabela Afronie, 6 mai 2015, 12:27
Reducerea numărului de parlamentari, creşterea salariului de la 5 mii de lei cât e în prezent la 3 mii 500, dar de euro, o primă lunară de o mie de euro pentru ca aleşii neamului să aibă mărunţiş de-un coafor, de-o cămaşă ori de un costum cu care să participe la întâlnirile cu delegaţiile străine; sunt câteva din solicitările unui ales al neamului, al unui parlamentar care în urmă cu 3 ani jura credinţă poporului care l-a trimis în cel mai înalt for de conducere din România.
Între timp promisiunile s-au estompat, domniile lor au urcat o treaptă socială şi fac parte dintr-o altă Românie. O Românie în care totul este posibil dar doar pentru ei, O Românie în care ei stabilesc când şi cât lucrează, pe ce salar şi îşi mai votează şi pensiile. Care pensii nu sunt direct proporţionale cu contribuţia fiecăruia ci mult mai mari, că doar ei sunt aleşii neamului.
Nu-mi amintesc ca vreun candidat pentru Parlamentul României să fi promis că-şi votează salarii mai mari sau pensii suplimentare; e drept că eu bănuiam ceva dar… Dar asta nu e totul; recent un ales al neamului, care umbla umil din poartă în poartă cu căciula în mână acum 3 ani, a stat el aşa şi s-a gândit, că doar nu are altceva de făcut şi de-asta l-au ales oamenii, să gândească şi din puţul adânc al gândirii a cuvântat: „Pentru cei care sunt foarte dedicaţi, care fac legi extrem de importante, care pot determina o asanare a societăţii româneşti, pot determina o relansare a educaţiei naţionale, a programului de sănătate, a economiei, a pune în valoarea creativitatea şi inventivitatea extraordinară a românilor prin legi, asemenea parlamentari ar merita şi statui, nu doar o indemnizaţie” Asta era; cum de nu mi-a trecut prin cap aşa ceva? Statui; vom umple parcurile României de statui. Problema mea e alta: statuile să fie pe soclu, sau direct pe iarbă? Chipurile cioplite ale aleşilor neamului să fie călare sau per pedes? Le facem din piatră, marmură sau bronz?
Nu e deloc uşor să faci o statuie, nu de alta dar vedeţi câte amănunte ne împiedică? Eu propun ca aleşii neamului să se aleagă, precum grâul de neghină şi doar cei foarte merituoşi să intre în primul val statuar. Ceilalţi, să mai aştepte, să mai muncească, să mai promită. Dar dacă toţi merită, când facem toate cele 600 de statui, nu de alta dar vin alegerile şi trebuie să o luăm de la capăt.
Propun ca toţi candidaţii să vină în campania electorală cu un arhitect, un sculptor, un peisagist şi să ne spună unde şi cum vrea statuia; călare sau pe jos; bust sau întreg; şi dacă e călare… să specifice şi pe ce; pe mătură pe un cal alb, pe spinarea ţugulanului care pune ştampila în cabina de vot. Eheheeeei şi dumneavoastră care credeaţi că e aşa simplu, ţac – pac, statuia şi gata. Nu, nu-i aşa. E mult mai greu. Şi dacă nu reuşesc să se hotărască într-un mandat, propun să li se prelungească de la sine mandatul, fără să mai trebuiască să vină în faţa norodului.
Nici nu am bănuit cât de greu e să fi parlamentar de România; să ai atâtea şi atâtea probleme pe cap; să nu-ţi ajungă banii de o cămaşă nouă în fiecare zi şi pe deasupra să mai şi cugeţi din puţul gândirii. Mai bine aşa, ca mine, un simplu alegător; eu nu trebuie decât să votez şi să cotizez; de gândit şi cheltuit o fac aleşii pentru mine, că aşa e cu repartizarea muncii: unii cu mălaiul alţii…
(Dan Agache)
