Coana Aglaia de Anul Nou!

Articol editat de Mirabela Afronie, 1 ianuarie 2016, 07:00

Doamne, cu ce ți-am greşit de m-ai trimis în iad? – a fost primul meu gând după ce am mijit ochii. Pentru că altfel nu-mi explic: nu mă pot mișca, mă dor toate oasele, capul îmi zvâcnește la fiecare bătaie a inimii, e întuneric beznă și foarte foarte cald.

Stai puțin Costică, îmi zic. Dacă îți bate inima nu ai cum să fi mort așa că… gândește. Eeee, ușor de zis, mai greu de făcut. Deci: a fost noaptea de Revelion, buuuun; Aglăița mea a adormit buștean pe la 3 din noapte. Știu sigur că am intrat în sufragerie când am auzit-o sforăind și am șterpelit o sticlă de trăscău pe jumătate goală și damigeana de vin pe jumătate plină. Le-am adus în bucătărie și am lăsat-o trăgând la aghioase. Nici nu era greu să ațipească așa, un pic, după taifunul pe care l-a lăsat pe masa de Revelion: din oala de krautsupă de 10 kile, a mai rămas o mână de oscioare pe fund; din platoul imens de salată de beuf am mai găsit puțină maioneză cu trei boabe de mazăre; oala de lut cu cele 60 de sarmale pe care le-am împachetat cu mânuța mea, era lustruită și acum nu cred că mai necesită nici spălare, iar din purcelul de lapte pe care l-am rumenit ieri toată ziua la cuptor nu cred să mai fi rămas ceva; eventual câteva oase, dar nu sunt sigur.

Au ce mă dor toate, dar de ce? Și de ce e atât de cald?

Gândește mototolule, ar fi replicat coana Aglaia, gîndește. Păi ce să gândesc că nu mai știu nimic. Am șterpelit trăscăul în timp ce mneaei mîna porcii la jir, am venit în bucătărie și mi-am desfăcut o conservă de pește că mă strângea puțin la curea. Ce dacă am mâncat conservă în noaptea de Anul Nou. Păi nu aveam nimic altceva la îndemână și apoi peștele este bun, are fosfor, îți dă minte.

Da, că ai nevoie de pește, de muuult pește, parcă o aud pe Aglăița mea!

Apoi am desfăcut sticla șterpelită după miezul nopții de la mneaei și am luat un gât. Au cum ustură cele 30 și de grade, dar ce bine este. Îmi dă așa… o stare de libertate, de bucurie de… nu mai știu de ce că am mai luat o gură să-mi treacă de usturime. Apoi am început să gândesc. Știu sigur că asta am făcut, dar la ce Doamne iartă-mi păcatele m-oi fi gândit?

Probabil la prostii dacă nu mai țin minte nimic. A, știu că m-am cuibărit în locul meu secret din cămara vastului nostru apartament cu două camere și iar am mai gândit între două guri de cocârț. Vai dar ce bine e… E bine că pot da tăria asta pe gât, nu să gândesc.

La ce-ți trebuie ție gândire, asta e pentru filozofi nu pentru tine, îmi tună vocea consoartei mele în urechi din negura memoriei. Mototolule, că așa mă dezmiardă dumneaei. Deh, ființă gingașă, ce mai. Apoi știu că am mai luat două trei guri din sticlă și… și… am terminat-o, după care am trecut la damingeană. Și ce vin, doamne și ce vin… oțetul e dulce. Parcă am pus niște zahăr într-o oală, un pic de scorțișoară și l-am fiert. Da, l-am fiert pe aragaz, care a rămas aprins, de-asta imi e așa de cald. Doamne și eu credeam că am ajuns în iad. Gata, acum îmi amintesc… Probabil am adormit cu damingeana în mână și vinul în cap, filosofând la viața mea fericită alături de Aglăița mea.

Deci trăiesc, sunt fericit și vă spun La Mulţi Ani, că doar e prima zi din acest nou an 2016. Acum gata, lăsați-mă să deretic puțin prin bucătărie că acuși se trezește madam și… și lasă că vă spun mai încolo.

Episodul 2

Unde eşti mototolule, tună vocea coanei Aglaia din fotoliul obosit de prea plinul celor 150 de kile ale dumneaei. Unde ești, dormi? Treci la raport! Imi zguduie voce mneaei Trompa lui Eustache.

Aici sunt mămică, mai deretic și eu prin bucătărie.

N-ai terminat încă mototolule, că uite soarele e de-o suliță pe cer; ce-ai făcut până la ora asta.

Am ațipit și eu un pic mămică, șoptesc eu stins și vinovat că m-a luat somnul.

Păi da, mnealui doarme și mie-mi chiorăie mațele de foame. Adă repejor ceva așa, frugal că simt că mă ia cu leșin de nemâncată. Sau vrei să crăp de foame să te scapi de mine? Zi zevzecule, asta vrei?

Nu mămică, se poate….nu ești dumneata soarele meu și viața mea, cum să gândesc așa ceva?

Atunci mișcă și pune repede ceva pe masă că mă ia cu leșin!

Acum mămică, acum, uite tocmai am pus la fiert două perechi de cârnați de casă, din ăia din care am făcut înainte de Crăciun, e bine?

E bine dar nu-i destul. Mai pune la fiert și o bucată de șonc în zeamă de varză să-mi taie greața și gustul ăsta amar din gură, dar mai repejor că acuși vine prânzul și nu-mi place să sar peste mese; mai ales peste micul dejun care e principala masă a zilei; așa mi-a zis doctorul, pricepi.

Pricep eu, am priceput și atunci, când ți-a zis că e principala masă și trebuie să fie și singura, îmi spun eu, dar, doar în minte, în timp ce țâșnesc ca o săgeată în bucătărie să-i pregătesc ceva frugal mneaei.

Și până să fiarbă cârnații și bucata de șonc în zeamă de varză, i-am pregătit o gustare de aperitiv, așa, niște pită vreo 6 felii, unse cu untură de la friptură și două aripioare de curcan, pe care aveam de gând să le servesc la prânz, o duzină de ouă umplute de mânuța subsemnatului și vreo 4 beri să-i spele greața.

Doamne ce frumos e de revelion, șoptește dulce și suav Aglăița mea, liniștită oarecum. Nu știu de ce unii se îngrozesc când e vorba de această minunată sărbătoare. Mai ți minte mototolule, cât scandal făcea Vasileasca anul trecut când ne-a invitat să petrecem împreună?

Da mămică, ai dreptate, încerc eu să-mi fac auzită vocea de zgomotul apei calde de la ghiuveta plină de vase și oale nespălate, îmi amintesc. Ei cum Dumnezeu să nu țin minte când am fost de pomină. În primul rând că nu ne-a invitat; m-a luat Aglaia pe sus și am urcat la Vasileștii care numai de musafiri nu aveau chef. Apoi a trebuit să alerg cu ortacul meu de suferință toată noaptea de revelion, pe la toate buticurile din oraș să cumpărăm ba un, ba alta, în timp ce cucoanele puneau țara la cale printre platourile cu mâncare și sticlele desfundate de li s-a înfundat şi lor de cât au putut să bage în ele. Cum să uit că spre dimineață li s-a pus pata pe noi și în urma unor discuții contradictorii am ajuns și eu și Mitică Vasilescu, la spital unde ne-au împachetat frumos cu ghips să nu răcim… Cum să nu-mi amintesc.

Auzi Costică… se aude vocea gravă a consoarei din sufragerie, voce care personal nu-mi promite nimic bun.

Ce-ai zice să mergem până la Vasileștii. Să le spunem La Mulți Ani că doar am intrat în 2016 și așa ar fi frumos…

Doamne, mai apuc să-mi zic… dă-mi putere că nu mai pot!

Episodul 3

Vă mai amintiți probabil că madam avea chef de dimineață să mergem pe la Vasileștii. Am încercat cum am putut eu mai bine să-i scot ideea asta din cap dar… nicio șansă. Aglăița mea nu are idei multe, dar fixe, și până nu le pune în practică nu se lasă. Așa că, înarmat cu 6 perechi de cârnați, o damingeană de vin, alta, că prima e deja istorie doar vi-am spus, un tort din cele 4 pe care m-am chinuit să le fac pentru revelion, am pornit în drumeție pe scări; pe scări pentru că Aglăița mea și-a învățat lecția cu liftul.

Acum vreo doi, trei ani, pe vremea când era puțin mai subțirică și nu sărea acul cântarului mai mult de 140 de kile, ne-am întors de la cumpărături. Cum dumneaei era obosită și stresată, iar eu aveam cel puțin 7 – 8 sacoșe cu de-ale gurii, am luat liftul. L-am luat este doar un fel de-a spune, pentru că de intrat, a intrat doar Coana Aglaia, eu nemaiavând loc, liftul fiind setat doar pentru 4 persoane; așa că eu am început să urc voinicește, treaptă cu treaptă până la Everestul meu de la etajul 6, în timp ce Aglăița mea a rămas undeva între doi și trei de unde liftul, nu știu din ce motive, a refuzat să mai urce.

Ajutooooor, săriiiiiți, mă omoarăăăăăăăă. Noroc că vecinii, care au sărit ca arși din casă, m-au văzut pe scări cu echipamentul de alpinist în mâini, adică sacoșele de cumpărături, că altfel eram de mult linșat.

Ce-ai pățit mămică încerc eu o conversație cu dumneaei prin ușa metalică a liftului:

Ajutor că mă omoarăăăă…..mă sufoooooc, săriiiiiți!

Stai mămică, cine te omoară, parcă erai singură în lift, sar eu alarmat de ce s-ar fi putut întâmpla între cei 4 pereți ai ascensorului buclucaș.

Nu sta mototolule, scoate-mă de aici că sufăr de fiobilieeeee, răcnea Aglăița din spatele ușii care nici cum nu se lăsa deschisă.

De claustrofobie mămică nu… fiobilie cum spui dumneata.

Nenorocitule, te omor cu mâna mea dacă ies vie de-aici!. Eu mă dau de ceasul morții prinsă în capcana asta și ție-ți arde de lingvistică, țopârlanule. Stai să ies că eu te strîng de gât. Eu te-am făcut, eu te omor. Ajutooooor!

Mă rog, cum m-o fi făcut dumneaei nu știu, dar nu era momentul să ne întindem la discuții. Așa că punem mână de la mână, doi, trei vecini, plus un levier de la Popescu și o rangă de la Florica lui Pandele, care dormea cu ea sub perină de frica hoților, care i-au spart într-un an casa. N-au luat nimic că sunt păduchi, ce să-i fure, dar de frică coana Florica dormea cu ranga sub perină.

Dar dacă au gânduri necurate, spunea ea de fiecare dată. Ei și? Poate că trebuia și asta odată și-odată, nu de alta, dar a ajuns la 58 de ani și tot are pretenția să i se spună domnișoară. Dar na că m-am luat cu vorba și nu vi-am terminat povestea.

Am reușit într-un final să deschidem ușa liftului, dar cum acesta era blocat între etaje, nici gând să pot să-mi recuperez consoarta. Acum trebuie să recunosc că nu eram prea agitat. Îmi făceam planuri de viitor, cu vizite zilnice la lift și în rest… viață de burlac. Sincer îmi trecuse la un moment dat prin cap, cum ar fi să mai dorm și eu în pat că am cam uitat decând eram holtei.

Ei și până la urmă am chemat pompierii care e drept că s-au chinuit câteva ore, dar au scos-o la capăt. Au extras-o parțial și pe Aglaia. Parțial spun pentru că fusta un pantof și o bucată de piele au rămas acolo, în lift, ca amintire a întregii tărășenii. De atunci madam nu mai urcă în lift… neam. Preferă uite așa să se chinuie pe scări, dar de lift nici să nu audă.

Dar gata…șșșșșt, am ajuns la ușa Vasileștilor….să vezi acum surpriză!!!!!

Episodul 4

Ding-dong, sună prelung Aglăița mea la ușa Vasileștilor; Nimic. ding – dong insistă dumneaei și din interior nimic, nici o mișcare. Ding-dong, ding-dong, revine coana Aglaia simțind parcă ceva mișcare în spatele ușii închise.

Vasileascooooo, uuuuuu, uuuuuu, deschide, sunt eu Aglăița. Am venit să-ți spun la mulți ani.

După vreo 20 de minute de ding-dong și câteva picioare în ușă, aceasta s-a deschis; dincolo de prag, o stafie.

Aoleu îmi zic; a murit Năică și bântuie prin casă, scap eu printre dinți, văzând figura deșirată din fața mea. Palid, cu cearcăne, pardon cu unul singur, pentru că ochiul celălalt nu se vedea de umflat ce era.

Asta sigur a fost pumn îmi zic în sinea mea de expert. L-aș recunoaște dintr-o mie. Străveziu de-a dreptul, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de treining, cârpiți în fund și prin genunchi, cu un tricou tot ud pe el de nădușeală, de parcă toată noaptea și-ar fi petrecut-o pe stadion în încercarea de a dobărâ vreun record la maraton.

Nae tată, sigur nu ești mort, că fața te-ajută? întreb eu ca prostul.

N-am eu norocul ăsta zice Năică Vasilescu, după care pur și simplu dispare din peisaj, strivit de un munte de femeie, mai ceva decât Aglăița mea; madam Vasilescu, plină de mărgele, farduri și două kile de parfum pe puțin.

Hai iubire intră, că mototolul ăsta de bărbat al meu nu a fost niciodată manierat. Hai iubire curaj, intră zice madam Vasilescu uitându-se drept în ochii mei de parcă aș fi fost singur. Să n-o fi observat pe Aglaia? Și de unde și până unde iubire îmi zic, că pe stradă nici nu-mi răspunde la salut.

Hait am încurcat-o, cine știe ce gânduri necurate îi trec acum prin minte soțioarei mele, de mă zăpăcește iară cu bătaia, de parcă mie-mi arde de iubiri tomnatice cu pahidermul lui Năică. Pe bune.

La mulți ani suflețel îi sare-n brațe Aglăița mea, La mulți ani fericiți și fie ca 2016 să-ți aducă tot ce-ți dorești, susură Aglăița mea, neținând cont de ocheadele pe care mi le arunca mai devreme madam Vasilescu. Abia atunci mi-am amintit că are aceeași căutătură cu a marinarului; un ochi la slănină și unul la făină. Ei, așa se explică.

Ai auzit pațachină, tună Vasilească; să-mi aducă 2016 tot ce-mi doresc. Dispari din fața mea. E tot ce-mi doresc netotule, mai răcnește cucoana, dar nu știu la cine? De ce se uită la mine dacă vorbește cu Năică? Aaaa privirea, da.

Cele două cucoane se iau de braț, dau să pornească împreună spre sufragerie, după care trec la atacul în șir indian pe motiv de spațiu limitat și se strecoară cu greu pe ușa încăperii, care-mi face și acum la un an de la acele evenimente, pielea de găină.

Trec peste și plec cu Năică al meu în bucătărie să ne descărcăm; eu de bagaje, el de ce avea pe suflet; și avea slavă domnului.

Ce-ai pățit tată întreb eu dornic să-i alin cât pot rănile sufletești că cele fizice, abia acum i le descopeream: pe lângă ochiul cât ceaunul de mămăligă și doi dinți din față lipsă, am constatat o vânătaie prelungă pe gât de parcă și l-ar fi prins în menghină, un cucui în vârful capului și un genunchi betegit rău de tot pentru că șchiopăta vizibil.

Doamne, cu ce-i fi greșit pe lumea asta… Doamne da de ce nu mă scapi de balabustă, că mi-a mâncat pensia și sănătatea și acu-mi vrea zilele, Doamneeeeee, începe să se smiorcăie Nae Vasilescu.

Vedeți dumneavoastră, eu sunt o fire mai sensibilă, leșin și când văd sânge, dar când un om în toată firea, la aproape 60 de ani, plânge ca o babă….. mă tai ca maioneza

Omule zic, vino-ți în fire, stai puțin, căutăm o soluție, poate există ceva ce nu nu știm noi încă și se rezolvă.

Nu există soluții, nu există rezolvare, vreau să mor răcnește Nae al meu și fuge la cămară.

Vreau să mor acum mai spune el și înșfacă o sticlă din șpais cu gândul clar de a-i goli conținutul pe gât.

Aoleu se omoară Nae; Nae nu face asta, ești tânăr, nu te otrăvi, Năică, nu fi nebun, Naeeeee, mai strig eu și sar să-i înșfac sticla de la gură.

Târziu însă, răul fusese deja făcut și omul din fața mea a ras deja jumătate din conținutul flaconului, s-a roșit tot la față, a dat ochii peste cap și când să zic Dumnezeu să-l ierte, numai ce râgâie odată a tescovină de-mi venea mie să leșin.

Cum poți omule să bei așa ceva zic eu mirosind trăscăul din flacon. Cum poți?

Asta se întreabă și Vasileasca mea de fiecare dată când o fac și nu știu ce să-i răspund. Dar stai să-ți povestesc ce s-a întâmplat astă noapte.

Zi-i repede că acuși…

Lasă, stai jos lângă mine, ia-ți un pahar și-ți spun tot…

Eeei povestea e mai lungă așa că, vi-o spun mai târziu…

Episodul 5

Vă spuneam ceva mai devreme că am ajuns, cu chiu cu vai, până la Vasileasca, prietena Aglăiţei şi vecină cu noi de scară. Am profitat de faptul că nu se văzuseră de muuultă vreme, adică de vre-o trei zile şi aveau multe de bârfit, aşa că m-am retras cu Nae, prietenul şi colegul meu de suferinţă în bucătărie, aşezaţi pe două taburete cu o sticlă de trascău pe jumătate plină, în mâini.

Ei hai, spune, ce s-a întâmplat ziuc eu curios de ochiul cât fundul de la oala cu sarmale al amicului meu.

Am vrut să divorţez, zice el şoptit şi mai trage un gât din sticla ce stătea strategic între noi.

Şi eu, recunoasc, dar ochiul meu n-a avut nimic.

Mda, dar eu i-am şi spus consoartei gândul meu şi am vrut să-i explic şi motivele care m-au determinat să iau această hotărâre.

E aici ce-i drept e drept, eu doar am avut de gând, dar curaj să-i spun în faţă Aglăiţei….mai pardon. Nu mă mir că arată Nae al meu, aşa cum arată.

Şi zi, cum s-a întâmplat?

A simplu, după 12 noaptea, când toată lumea desfăcea sticle de şampanie, se pupa şi-şi ura un an nou fericit, am avut şi eu aceeaşi idee…

Să o pupi sar eu ca ars, încercând să-mi scot din minte imaginea.

Nu prietene, mi-a venit idea că aş putea fi fericit şi în lumea asta, nu să aştept după cea de dincolo.

Da, şi?

Şi m-am dus hotărât la ea, cu un pahar de şampanie în mână, i-am zâmbit galeş şi când am simţit că-şi dă ochii peste cap şi vrea şi ea să mă pupe, i-am trântit-o: divorţez.

S-a uitat lung la mine şi întrebător şi mi-a şoptit sec:

Te-ai dilit sau eşti doar pilit?

Sunt treaz cucoană şi limpede la cap ca apa de izvor. Divorţez; m-am hotărât de multă vreme şi acum am simţit că e momentul. Sunt hotărât. Ne vedem la tribunal.

Foarte bine i-ai zis Năică, foarte bine, îmi place de tine, hotărât până la capăt, cu fermitate, aşa, dintr-o bucată.

Da tată, o bucată, de atât a fost nevoie pentru ca ochiul meu să arate aşa; o singură bucată mi-a dat şi habar nu am cu ce m-a lovit: cu copita, cu nicovala, cu barosul, ştiu doar că instantaneu s-a produs un suberb spectacol de artificii şi steluţe în capul meu, după care m-am trezit reanimat de dumneaei.

Ţi-a făcut respiraţie gură la gură? întreb eu terifiat…

Nu Costică, a aruncat o găleată de apă pe mine, rece ca gheaţa şi mi-am revenit la timp ca să-i aud discursul:

Păi bine măi… mormolocule, ţara arde şi dumnealui divorţează? Crezi că altă surpriză de Revelion nu meritam. Ce-ţi veni nătântocule? Ai băut verde de paris sau ţi s-a urât cu viaţa? Şi zi repede că mă mănâncă bombeul să te fac minge de fotbal.

Stai coană mare că aşa nu se mai poate, m-am săturat să mă tratezi ca pe un coate goale, ca pe un nimeni, să dai toată ziua în mine ca-n sacul de box, să nu-mi arăţi un strop de respect şi să mă cicăleşti toaaată ziua.

Aha, dumnealui s-a săturat de viaţă, concluzionează Vasilească; păi dacă-i aşa, să-l ajutăm pe bietul om, să nu-l lăsăm să sufere, şi m-a înşfăcat cu stânga de gât, că se mai văd şi acum urmele şi cu dreapta a început să dea, rar şi sistematic; nu cred să fi rămas vre-un loc neatins de dumneaei.

Tot stau şi mă întreb: de unde atâta putere? La un moment dat, cred că a obosit să tot dea şi m-a înşfăcat de beregată cu amândouă mâinile, şoptindu-mi tandru la ureche:

Iubiţel, când ajungi dincolo să o saluţi pe mămica; spune-i că eu te-am trimis. Mai spune-i de ce şi sigur vei avea parte doar de fericire.

Şi… întreb eu cu pielea de găină, fără să-mi scot din minte întrebarea: oare cum ar reacţiona Aglăiţa mea dacă i-aş da o astfel de veste?

Şi nicicum, pune punct Nae Vasilesc întregii discuţii: aţi venit voi şi s-a oprit din treabă, dar mă aştept să continue după ce plecaţi.

Păi şi stai aşa liniştit?

Păi sunt liniştit şi împăcat cu ideea; am mai luat o gură de trascău, testament nu scriu că nu am ce să las, şi poate… dincolo, scap de ea pe bune, că m-am săturat. Am însă o teamă: dacă dau de soacră-mea cum a a zis Vasileasca?

Am încercat să-l consolez, să-i explic că viaţa e frumoasă, că e prima zi după revelion şi trebuie să sărbătorim şi chiar i-am spus că am să vorbesc eu cu madama lui să-l mai slăbească puţin. A prins un strop de roşu în obraji, nu ştiu dacă de la vorbele melea sau de la trascău şi totul părea că merge spre bine până la un moment dat când, din camera de alături, s-au auzit două bubuituri de tun la unison:

Costică… Nae… la raport!

Hait, atât ne-a fost. Mă uit lung la amicul meu, îl îmbrăţişez, mai luăm o gură de trascău şi… Şi gata, vă spun La Mulţi Ani acum, că nu ştiu dacă mai apuc un alt Revelion.

Foto: radiofxnet.ro