Octavian Paler: „Ursitoarele au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă”

Printre personalitățile care au scris istoria Radio România se numără și Octavian Paler, cel născut într-o zi de 2 iulie 1926, în localitatea Lisa, județul Făgăraș, actualmente județul Brașov, la 8 ani după realizarea României Mari și plecat în Cer pe 7 mai , 2007.

Articol editat de Anca Bălălău, 2 iulie 2024, 15:45

Născut cu 2 ani înaintea radioului românesc, Paler a fost, între anii Între 1949 și 1961, redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română. În anul 1964 a fost, timp de trei luni, corespondent Agerpres la Roma.

Fiu al lui Alexandru și al Anei, Paler a urmat școala primară în satul natal, în anul 1937, după care a fost admis bursier la Colegiul „Spiru Haret” din București.
Despre perioada copilăriei, Octavian Paler rememora, peste ani: „N-am avut, când eram mic, nici o jucărie. În Lisa nu funcţiona obiceiul ca părinţii să le dea copiiilor jucării. Singurul răsfăţ de care am avut parte se întâmpla dimineaţa când tata îşi apropia obrazul de obrazul meu… ceeea ce mă făcea fericit.”
În vara anului 1944, cu o saptămână înaintea încheierii cursurilor clasei a VII-a de liceu, a avut o altercație cu George Șerban, directorul școlii, care era chiar unchiul său (fratele mamei), și, a fost obligat să părăsească școala, mutându-se la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș pentru a urma, în anul școlar 1944-1945, ultima clasă de liceu, clasa a VIII-a, secția literară. Aici s-a remarcat, mai ales la obiectele filosofie, latină, elină.
„Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin”, se autoironiza cu umorul specific personalităţii sale, regretatul Octavian Paler.
A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie și simultan și pe cele ale Facultății de Drept din București.
După absolvire este recomandat de Tudor Vianu, pentru a primi un post la catedra de Estetică, însă Octavian Paler va declina oferta, întreptându-se către Radiodifuziune.
Între anii 1949 – 1961 a fost redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română, unde a fost corespondent special, apoi redactor şef adjunct la redacţia culturală.
Despre prima lună de lucru la Radio, Paler rememora, peste ani: „În ziua în care am încasat prima leafă la Radio, în aprilie 1949, m-am suit într-un taxi și l-am rugat pe șofer să mă ducă la Capșa. Acolo, i-am cerut să mă aștepte în fața restaurantului, asigurându-l că-i va fi plătită așteptarea, iar eu am intrat la Capșa (pentru prima oară!), m-am așezat la masă și am comandat un prânz din care n-a lipsit nimic pentru a mă simți un burghez respectabil. Până atunci, nu mâncasem niciodată servit de un chelner stilat, care-și ducea mâna la spate când turna în pahar. La sfârșit, după ce am plătit, m-am suit în taxiul care mă aștepta și i-am zis șoferului să mă ducă pe strada Tufelor. (…) În clipa în care am coborât din taxi, toate gâștele și rațele de pe strada Tufelor au intrat în panică, iar vecinii au ieșit pe la porți.”
Octavian Paler locuia, în acei ani, cu chirie, în cartierul Ferentari, la capătul lumii, dincolo de bariera Bacchus, pe strada Tufelor, unde nu exista electricitate și nici apă curentă și unde, în anii 1949-1950 încă se citea la lampa cu gaz.
În anul 1951, s-a căsătorit, iar după patru ani se năştea singurul său copil, Alexandru, absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, în 1979, care a urmat o carieră în cercetare, în Italia.
În anul 1958 debutează publicistic cu versuri apărute în revista „Luceafărul”.
În anul 1964, a fost timp de trei luni corespondent al Agenţiei de presă Agerpres la Roma.

Prin activităţile de scriitor, jurnalist, editorialist și om politic, a rămas în istoria culturii române, ca o mare personalitate, care pasionată de mitologie şi-a pus pe hărtie părerile pănă in preziua morţii sale. Devenise, după cum se definea, „un lup singuratic” care nu se mai regăsea in reperele şi valorile societăţii actuale.
“Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât nici nefericiţii nu sunt solidari între ei.Numai o mare nenorocire ne poate arăta cât de mărunte sunt nemulţumirile “insuportabile”, conchidea scriitorul în ale cărui cărţi regăsim împletite eseuri pe teme filosofice cu fragmente de automărturie nu a avut o aşa-zisă viaţă dublă. Octavian Paler nu a disimulat şi nici nu a incercat să-şi „cosmetizeze” trăirile puse pe hărtie.
După evenimentele din decembrie ’89, a fondat împreună cu Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu ș.a. Grupul de Dialog Social, care se evidențiază prin pozițiile sale anti-comuniste. Devine, pe rând, director onorific și editorialist al ziarului România liberă, apoi editorialist la Cotidianul și Ziua.
Rămâne un jurnalist și comentator apreciat. Participă la talk-show-ri, pe teme de politică, de moralitate etc, la diferite posturi de televiziune. În ultimii ani de viață, devine un critic acerb al clasei politice românești.A realizat un film de televiziune dedicat satului natal, Lisa.
Între anii 1965–1968 este director general al Televiziunii Române iar în perioada 1968-1970 a fost director general adjunct al Radiodifuziunii.
A debutat editorial în anul 1970, cu volumul de poezii „Umbra cuvintelor”. Au urmat jurnalele de călătorile sau volume de literature.
Între anii 1970–1983 este redactor-șef al cotidianului „România Liberă”, în anul 1976, a devenit președinte al Consiliului Ziariștilor iar între anii 1974–1979, a fost membru supleant al Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
Un fapt demn de remarcat este că, până în anul 1975, când a descoperit că are ulcer şi a trebuit să se lase de fumat, a scris numai de mână, abia apoi a început să folosească maşina de scris, iar mai târziu, în anii computerului, nu a putut să se folosească de acesta, fiindcă nu avea „ţăcănitul” maşinii de scris, care îi dădea inspiraţie.
În anul 1983, încep persecuţiile la adresa sa, este pensionat medical, Securitatea stabilindu-i domiciliu forţat şi interzicerea unor activităţi în lumea culturală, datorită viziunilor sale pro-occidentale și a criticilor la adresa PCR și a lui Nicolae Ceaușescu.
Însă Sistemul a dorit să-l atragă de partea sa, făcându-i mai multe oferte: în anul 1985, i-a fost propus postul de director al Teatrului Nottara, însă refuzul său a făcut referire la nepriceperea faţă de teatru, apoi i s-a propus postul de redactor şef la revista „Magazin“, iar răspunsul său a fost că nu are pregătire ştiinţifică, şi, în fine, i s-a propus să stea acasă, ceea ce a şi făcut, până în zilelele căderii regimului comunist.

Octavian Paler a fost şi rămâne un reper al intelectualităţii româneşti a cărui sinceritate a şocat, a supărat, dar a rămas în operele sale urmaşilor săi dim limba şi literatura română.
“Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat”, surprindea prin simplitatea dezvăluirilor trăsăturilor de carecter ale conaţionalilor săi, Octavian Paler.
„Moartea pune punct şi iubirilor, şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit sau cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul, sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte”… şi moartea a venit pe 7 mai , 2007 la Octavian Paler care avea 80 de ani.
A plecat, în veşnicie , în urma unui stop cardio-respirator şi îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Sfânta Vineri.
„Avem timp pentru ambiții și boli,
să învinovățim destinul și amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungam întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta – murim”.

Sursă foto: Agerpres