Nichita Stănescu, de 40 de ani, ne naște și renaște luîndu-ne în luntrea ce bate apele dorului

Azi nu vreau să scriu despre Nichita, a scris el și a făcut-o din postura de pată de sânge care vorbește…azi respir și mâine respir, și ieri respir Nichita!

Articol editat de Anca Bălălău, 12 decembrie 2023, 19:12

Nichita Hristea Stănescu este îngerul blond care a pus cealaltă aripă poeziei românești, ale cărui versuri sunt stări ce veghează trupul cuvântului dinainte de a se naște.
Nichita însuși este nenăscutul care păzește hotarele celor două lumi cu albastrul ochilor săi în căutare de un cal măiastru pentru a înrola sentimentele și necuvintele…Și totul, pentru ca mersul infantei să șchiopăteze puțin…
Dacă patria ta este limba română nu poți să nu te molipsești de Nichita, asemeni unui cub cu un colt sfărâmat din care sentimentele evadează pentru a-ți fura trupul de copil să-l salveze din plasele pescarului care l-a scăpat din brațe…
Nichita Stănescu nu este o cifră, ci un destin al limbii și literaturii române…40 sau 400 ori 4000 reprezintă doar un joc cu viața și cu moartea, nicidecum altceva.
Știu tot ceea ce tu nu știi niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătaii ce-o auzi,
sfârșitul cuvântului a cărui primă silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mișcătoare umbre ale sângelui tău,
și pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-I plec în fața ta și mă rog de tine,
naște-mă. Naște-mă.
Nichita Stănescu ne naște și renaște luîndu-ne în luntrea ce bate apele Dorului…
Acum 40 de ani a plecat să-și întâlnească Pescarul, care să-l ducă în brațele mamei sale pentru a-l mai naște o dată!
Nota redacției:
Mircea Cărtărescu – Tu, Nichita…
„Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
„Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” „Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” „Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. << Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…>>
De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita!”

Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, în Ploiești, Regatul României și a primit la naștere patrafirul limbii române pe care l-a sărutat cu buzele poemelor din destinul poetului, scriitorului și eseistului român, membru post-mortem al Academiei Române.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.
Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.
Aici, în orașul petroliștilor, dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

Când avea 5 ani, o privea pe mama lui cum cânta la pian, iar ea l-a învăţat atunci „Valsul pisicii“ şi, doi ani mai târziu, l-a dat la lecţii private cu o profesoară. De obicei, după ce venea de la şcoală, nici nu intra bine pe uşă şi se aşeza la pian. Nichita a urmat primele două clase la o şcoală din oraşul natal, iar după ce a avut loc evacuarea localităţii, în vremea Celui De-al Doilea Război Mondial, a absolvit-o pe a III-a la o şcoală din Buşteni, unde s-a mutat cu familia.
După război, familia Stănescu a revenit în Ploieşti şi Nichita şi-a văzut de şcoala gimnazială la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“, astăzi Colegiul Naţional „I. L. Caragiale“.
Învăţa cu plăcere la istorie, materie pe care i-a predat-o Nicolae Simache, cunoscut profesor şi istoric în oraş, cel care a deschis Muzeul Ceasului. Se mai descurca bine la matematică şi la fizică, dar mintea nu-i stătea doar la învăţătură. În anii de liceu, la acelaşi colegiu, a scos o revistă satirică împreună cu prietenii şi colegii lui: Emil Popescu, Mircea Petrescu şi Valeriu Pârvan – atunci, el şi Popescu au fost chiar eliminaţi trei zile din şcoală. Apoi, au editat o revistă de poezie, în care Nichita scria epigrame şi poezii ironice, în stilul lui George Topîrceanu, pe care-l descoperise de curând. Din ce-a mai citit în acele vremuri, nu i-au plăcut „Aminitirile din copilărie“, dar s-ar fi întors oricând la „Moby Dick“, „Călătoriile lui Gulliver“, „Don Quijote“ şi la Bacovia.
Mariana Stănescu, sora lui cea mică, îşi aducea aminte în volumul pe care l-a coordonat că toate colegele ei de şcoală erau îndrăgostite de Nichita şi că unele îl supranumiseră „îngerul blond“. A amintit şi de deprinderea fratelui ei de a inventa, adică de a crea alte realităţi.
„Asta era firea lui, el declara azi o biografie, mâine alta, poimâine alta – după starea lui de suflet, după cum simţea că biografia lui corespunde limanului său spiritual. (…) Spunea despre tata că a fost ţăran. Am însă carnetul de student al tatii la Academia Comercială. El spunea asta figurativ.“
În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.

Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, prin scriitorul suedez Arthur Lundkvist, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis din ale cărui versuri amintim: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem”.
Casa lui Nichita Stănescu era un „mic univers boem” străjuit de ‘’Copacul Gică’’ singurul său prieten care nu-i cerea nimic, doar îi șoptea când și când despre ce vorbesc stelele. Acolo, viața lui a ars cu intensitate, până la 50 de ani!

”La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o CASĂ DESCHISĂ. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeţii tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni. Spunea tot timpul: “De unde ştiu că nu bate la uşă Eminescu? Dacă îi spun că a scris un poem prost – i se poate întâmpla oricui! – şi el renunţă să scrie!?” Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, şi se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă…..Oamenii nu-şi dădeau seama că fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Îl vedeai o singură dată şi rămâneai cu “amprenta Nichita”. Cred că până şi faptul că primea pe toată lumea era copleşitor.. avea nevoie să dăruiască, să ofere. Orice: pe sine, poezie, încurajări…Nu şi-a construit un personaj, era un personaj. Şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel, ”mărturisește ultima sa soție și mare iubire, Dora Stănescu.