Mircea Eliade, un român care a pus nume lumii!

„Am visat întotdeauna un cititor nonconformist, care să nu se mulţumească numai cu lectura romanelor sau eseurilor mele, ci să-şi păstreze curiozitatea intactă şi pentru celelalte scrieri, mai puţin facile, se-nţelege, dar poate tot atât de semnificative. Amintirile sunt icoanele timpului pierdut. Cine ştie de ce lăcrimez? Poate iubesc sau poate aştept; şi nădejdele mele încep să le irosească anii. Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată”, este mărturisirea de credință a lui Mircea Eliade, venit pe pe lume pe 13 martie 1907 în Bucureşti.

Articol editat de Anca Bălălău, 13 martie 2024, 16:57

A fost fiul lui Gheorghe Eliade și al Jeanei născută Vasilescu. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu. Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei, în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență. Deși inițial numele său de familie era Ieremia, tatăl său și-l schimbă din marea admirație pe care o avea pentru personalitatea lui Ion Heliade Rădulescu, scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.

După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mîntuleasa, Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica și Barbu Brezianu.
Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de occultism, și a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.

Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, ce trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane.
Începe învățarea limbilor italiană și engleză, în particular şi să studieze persana și ebraica. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și Bogdan Petriceicu Haşdeu. Prima sa operă a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de ‘’Cum am găsit piatra filosofală.’’

Din anul 1925 Eliade urmează Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, având ca profesori personalităţi ilustre ale culturii române: Rădulescu-Motru, P.P.Neguleseu, Mircea Florian, Dimitrie Guşti, Tudor Vianu, Nicolae lorga.
Cel care a exercitat o puternică influenţă asupra lui Mircea Eliade este profesorul Nae lonescu, titularul cursului de Logică şi Metafizică, în al cărui periodic, „Cuvântul”, va publica.
În anul 1927 face o călătorie în Italia şi îl vizitează pe Giovanni Papini.

La 20 noiembrie 1928 pleacă în India, trăieste în Calcutta unde o întîlnește pe Maitreyi, imediat după susţinerea tezei de licenţă la Bucureşti. Eliade studiază la Universitatea din Calculta sanscrita şi filosofia hindusă, locuind o vreme în casa profesorului Dasgupta.

Emil Cioran, naș de cununie al lui Mircea Eliade!
După povestea de iubire din India, după eșecul primei căsătorii, o altă poveste de iubire, merită amintita de ziua Maestrului:

“Doamna Christinel și-a dorit și era aproape sigură că va muri de ziua de naștere a sotului ei. Christinel Eliade, născuta Cotescu și cunoscută în cercul celor apropiați și sub prenumele de Georgette, a fost cea de-a doua soție a lui Mircea Eliade. Cei doi s-au întâlnit la Paris, în anul 1945, când Mircea Eliade vizita cercurile de români aflați acolo dinainte sau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Familia lui Christinel Cotescu se stabilise în capitala Franței cu mulți ani înainte. Cei doi s-au căsătorit, fiind cununați de filosoful Emil Cioran. În anii ’50, Mircea și Christinel Eliade au plecat la Chicago, în SUA, unde și-au petrecut tot restul vieții.
Întors în ţară, în anul 1931, pentru satisfacerea stagiului militar, fondează o grupare, „Crilerion”, împreună cu mai mulţi prieteni, între care Mircea Vulcănescu, Petre Comamescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica şi Emil Cioran.
În anul 1933 îşi susţine doctoratul în filosofie şi devine cadru universitar, calitate din care predă cursuri de istoria religiilor.
După război se stabileşte la Paris, unde va preda la Şcoala de Înalte Studii, apoi la marile Universităţi ale lumii.
Din anul 1956 devine profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea „Loyola” din Chicago,care astăzi îi poartă numele, continuându-şi în tot acest timp activitatea publicistică şi literară, iar în anul 1976 începe publicarea operei sale capitale, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, ce-l va consacra definitiv între savanţii secolului al XX-lea.

La Universitatea din Chicago, din anul 1957, a fost titular al catedrei de istoria religiilor, naturalizat cetățean american în anul 1966, iar la 11 mai 1966 devine membru al Academiei Americane de Arte și Ştiințe. Câțiva ani mai tîrziu vizitează Suedia şi Norvegia şi participă la Congresul de istorie a religiilor.
În anul 1977 Mircea Eliade primește premiul Bordin al Academiei Franceze, iar în anul 1985 devine Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.
A pus amprenta românească în cultura umanităţii ca istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago.

„Toți suntem nemuritori, dar trebuie să murim întâi”, scria cel care, încă din copilărie a manifestat o serioasă formație filosofică bazată pe un intens studiu solitar, iar din anul 1925 a primit recunoaşterea de „șef al generației” sale.
Cel care i-a marcat viaţa în România a fost profesorul lui de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul şi este de necontestat meritul său de a fi sprijinit tinere talente ca Mircea Eliade sau Mihail Sebastian.

„Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare şi aşteptînd apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai întâlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti”, spunea Mircea Eliade despre mentorul său.

La rândul său, Eliade l-a avut discipol și protejat pe Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, scriitor și eseist. A fost profesor de istoria religiilor invitat la Divinity School, University of Chicago, asasinat prin împușcare, la 21 mai 1991, în WC-ul din clădirea Universității din Chicago, după ce primise cartea verde și urma să fie angajat ca profesor asociat la Divinity School.

Mircea Eliade a scris 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filosofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.
Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
Din anul 1990 este membru post-mortem al Academiei Române.
Mircea Eliade a plecat în veșnicie la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago şi a fost incinerat la Capela Rockfeller din Hyde Park.
De ce trebuie amintit Mircea Eliade, fie și într-o modestă compilație?
Răspunsul ni-l dă chiar marele roman universal: „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. Dacă uiţi, te rătăceşti”.