Ion Luca Caragiale – 171 de ani de la naștere

Ion Luca Caragiale a rămas oglinda societății românești, așa cum pentru englezi este William Shakespeare sau pentru spanioli este Miguel de Cervantes. Deși afirma că „Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit”, Nenea Iancu a fost celebru și-n timpul vieții atât prin talentul său literar, dar și prin defectele și slăbiciunile sale, pe care de multe ori le-a îmbrăcat în haina personajelor operei sale literare.

Articol editat de Anca Bălălău, 1 februarie 2023, 07:00

Ion Luca Caragiale s-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa. În privința datei nașterii au fost vehiculate și datele „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie” sau „în zorii zilei de 30 ianuarie” (Șerban Cioculescu), bazate pe amintirile lui Caragiale. Certificatul de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului, menționează nașterea sa pe 1 februarie.

Fiind atras de teatru a urmat Conservatorul de Artă Dramatică din București, ulterior a frecventat ședințele cenaclului „Junimea”, în revista căreia, „Convorbiri literare”, își va publica principalele piese de teatru. A fost copist, sufleur, redactor, revizor școlar, profesor, corector, registrator și director general al teatrelor.

Scrierile sale, de la piese la momente și schițe, sunt adevărate comori de umor atât de limbaj, cât și de situație, de satiră șficuitoare, tipizare la sânge a personajelor. Care „mușcă” și acum cu aceeași fervoare ca în urmă cu 150 de ani, când au fost create, actualitatea lor fiind, din păcate, nealterată de trecerea timpului : „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu Reacțiunea”, „O scrisoare pierdută” și : „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu Reacțiunea”, „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”. „D-ale carnavalului”, dar și drama : „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu Reacțiunea”, „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”. Năpasta”.
George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.

Motivul pentru care Ion Luca Caragiale a părăsit România și a ales să moară în Germania.
Acuzația de plagiat a fost publicată de Caion în aceeași revistă „Convorbiri literare” (1867-1886 la Iași, 1886-1944 la București), pe 30 noiembrie 1901, într-un articol denumit „Domnul Caragiale”. Mai mult, a plusat în următorul număr al revistei cu alt articol, mai dur, intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, în care venea cu noi acuzaţii, alături de un rezumat al dramei „Nenorocul” a lui Kemeny. Deosebit de afectat, Caragiale a cautat piesa respectivă și a descoperit că totul era o invenție a lui Caion, scriitorul ungur nici măcar nu exista, așa că l-a dat în judecată pe amatorul de senzațional și publicitate pe spinarea sa.
Dramaturgul a luat foarte personal atacul lui Caion, așa că și-a angajat un avocat cunoscut în procesul intentat acestuia, nimeni altul decât confratele întru scris Barbu Ştefănescu Delavrancea. În fața instanței Caion a recunoscut „făcătura” și că toate acuzațiile pe care i le adusese lui Caragiale erau nefondate.
Caragiale, normal, a câștigat procesul, iar Caion a fost amendat în martie 1902 cu 500 de lei (salariul mediu era de 120 de lei), condamnat la 3 luni de închisoare corecţională şi obligat la plata a 10.000 de lei cu titlu de despăgubiri civile. A făcut recurs și a fost achitat în iunie 1902, în urma unui nou proces, la care, atenție, s-au vândut bilete ca la teatru!

Ion Luca Caragiale fusese concediat din motive politice, în anul 1901, din postul de registrator pe care-l ocupa la Regia Monopolurilor Statului. Era de orientare conservatoare, critica liberalii, iar aceștia, ajunși la putere în 1901 (guvernul D.A. Sturdza), l-au pus pe liber. Decizia instanței de a-l achita pe Caion în ciuda tuturor evidențelor a venit ca bomboana pe colivă și „Cel mai mare dramaturg român” (George Călinescu), revoltat și scârbit, se hotărăște să părăsească țara definitiv. „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, le spune prietenilor și, după ce primește o moștenire substanțială de la o mătușă, pleacă din România în 1904 și se stabilește la Berlin, în cartierul Willmersdorf.

Câțiva ani mai târziu, îi scria amicului Alexandru Vlahuță, care îl tot ruga să se întoarcă acasă:

„Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”.

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale moare subit în locuința sa de la Berlin, bolnav fiind de arterioscleroză. Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, asa cum desigur și-o dorise… era alunecat jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficsi. Se stinsese pentru totdeauna cel care cu privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniță cotloanele sufletești, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toată gama vanității omenești, sămânța cea mai de seamă a inspirației sale. Ion Luca Caragiale a murit prea devreme.

Ioan Slavici a scris atunci necrologul „Un om mare”. La 27 iunie 1912, rămășițele pământești au fost depuse în cavoul capelei din cimitirul Erster Schoneberger Friedhof în prezența familiei și a prietenilor Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță.

La 1 septembrie 1912, Ministerul de Interne din România a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea trupului lui Caragiale în țară și pentru înmormântare. La 18 noiembrie același an, sicriul cu rămășițele mortuare a fost adus în țară și depus la biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Patru zile mai târziu, la 22 noiembrie, a fost reînhumat la Cimitirul Bellu din București, în apropiere de mormintele poeților Mihai Eminescu și George Coșbuc.

Barbu Ștefănescu Delavrancea avea să rostească la moartea scriitorului: ‘’Caragiale n-a murit. Caragiale nu poate să moară… Ostenit de atâta zbucium, doarme cu fața în sus… încet să nu-l deșteptăm… desprins din unda divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile…’’

A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948.