In memoriam, Octavian Paler

“Sunt drumuri ce ne caută de mult şi-ajung la noi când suntem plecaţi în căutarea lor pe alte drumuri”, mărturisea Octavian Paler cel născut într-o zi de 2 iulie 1926, în localitatea Lisa, județul Făgăraș, actualmente județul Brașov, la 8 ani după realizarea României Mari și plecat în Cer pe 7 mai , 2007, acum 16 ani.

Articol editat de Anca Bălălău, 7 mai 2023, 12:16

Octavian Paler s-a născut într-o familie de ţărani, ca fiu al lui Alexandru și al Anei.
„Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin”, se autoironiza cu umorul specific personalităţii sale, regretatul Octavian Paler.

Despre perioada copilăriei, Paler rememora, peste ani: „N-am avut, când eram mic, nici o jucărie. În Lisa nu funcţiona obiceiul ca părinţii să le dea copiiilor jucării. Singurul răsfăţ de care am avut parte se întâmpla dimineaţa când tata îşi apropia obrazul de obrazul meu… ceeea ce mă făcea fericit.”
A urmat școala primară în satul natal, apoi, între anii 19037-1944, a fost admis ca bursier la Colegiul Spiru Haret din București.
Deşi a părăsit localitatea natală, satul ardelean de la poalele Munţilor Făgăraş i s-a fixat în memoria afectivă drept reper moral şi imagine mitologică a copilăriei, pentru tot restul vieţii.
În vara anului 1944, cu o săptămână înaintea încheierii cursurilor clasei a VII-a de liceu, a avut un conflict cu George Șerban, directorul școlii, nimeni altul decât unchiul său, fratele mamei. Drept urmare, a fost obligat să părăsească școala, mutându-se la Liceul Radu Negru din Făgăraș pentru a urma, în anul școlar 1944-1945, ultimul an de liceu, clasa a VIII-a, secția literară. S-a remarcat prin pasiunea cu care a studiat filosofia, latina şi elina.

În anul 1945, la terminarea ultimei clase de liceu, cu 44 elevi, a fost declarat Promovat cu laude.
“Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat”, surprindea prin simplitatea dezvăluirilor trăsăturilor de carecter ale conaţionalilor săi, Octavian Paler.
Mai târziu, în vara aceluiaşi an, a susținut examenul de bacalaureat la Sibiu.

Între anii 1945-1949, urmează, simultan, cursurile Facultății de Litere și Filosofie și pe cele ale Facultății de Drept din București.
După absolvire este recomandat de Tudor Vianu, pentru a primi un post la catedra de Estetică, însă Octavian Paler va declina oferta, întreptându-se către Radiodifuziune.,

Între anii 1949 – 1961 a fost redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română, unde a fost corespondent special, apoi redactor şef adjunct la redacţia culturală.
Despre prima lună de lucru la Radio, Paler rememora, peste ani: „În ziua în care am încasat prima leafă la Radio, în aprilie 1949, m-am suit într-un taxi și l-am rugat pe șofer să mă ducă la Capșa. Acolo, i-am cerut să mă aștepte în fața restaurantului, asigurându-l că-i va fi plătită așteptarea, iar eu am intrat la Capșa (pentru prima oară!), m-am așezat la masă și am comandat un prânz din care n-a lipsit nimic pentru a mă simți un burghez respectabil. Până atunci, nu mâncasem niciodată servit de un chelner stilat, care-și ducea mâna la spate când turna în pahar. La sfârșit, după ce am plătit, m-am suit în taxiul care mă aștepta și i-am zis șoferului să mă ducă pe strada Tufelor. (…) În clipa în care am coborât din taxi, toate gâștele și rațele de pe strada Tufelor au intrat în panică, iar vecinii au ieșit pe la porți.”

Paler locuia, în acei ani, cu chirie, în cartierul Ferentari, la capătul lumii, dincolo de bariera Bacchus, pe strada Tufelor, unde nu exista electricitate și nici apă curentă și unde, în anii 1949-1950 încă se citea la lampa cu gaz.
În anul 1951, s-a căsătorit, iar după patru ani se năştea singurul său copil, Alexandru, absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, în 1979, care a urmat o carieră în cercetare, în Italia.

În anul 1958 debutează publicistic cu versuri apărute în revista „Luceafărul”.
În anul 1964, a fost timp de trei luni corespondent al Agenţiei de presă Agerpres la Roma.
Între anii 1965–1968 este director general al Televiziunii Române iar în perioada 1968-1970 a fost director general adjunct al Radiodifuziunii.

A debutat editorial în anul 1970, cu volumul de poezii „Umbra cuvintelor”. Au urmat jurnalele de călătorile sau volume de literatură parabolică, precum „Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia)”, 1972, „Drumuri prin memorie II (Italia)”, 1974, „Mitologii subiective, 1975, (ed. a II-a, 1976), „Apărarea lui Galilei”, 1978, (versiune noup, 1997), „Scrisori imaginare”, 1979, (ed. a II-a, 1992; ed. a III-a, 1998), „Caminante”, 1980, „Viața pe un peron”, 1981, (ed. a II-a, 1991), „Polemici cordiale”, 1983, „Un om norocos”, 1984, „Un muzeu în labirint. Istorie subiectiva a autoportretului”, 1986, Editura Cartea Românească, „Viața ca o coridă”, 1987, „Don Quijote în est”, 1993, „Rugați-vă să nu vă crească aripi”, 1994, „Vremea întrebărilor”, 1995, „Aventuri solitare”, 1996, „Deșertul pentru totdeauna”, 2001, „Autoportret într-o oglindă spartă”, 2004, „Eul detestabil: o istorie subiectivă a autoportretului”, 2005, „Caminante. Jurnal și contrajurnal mexican”, 2005, ediția a doua, adăugită, „Calomnii mitologice”, 2007 şi „Convorbiri cu Octavian Paler” (conlocutor fiind Daniel Cristea-Enache), 2007, Editura Corint.

Între anii 1970–1983 este redactor-șef al cotidianului „România Liberă”, în anul 1976, a devenit președinte al Consiliului Ziariștilor iar între anii 1974–1979, a fost membru supleant al Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
Un fapt demn de remarcat este că, până în anul 1975, când a descoperit că are ulcer şi a trebuit să se lase de fumat, a scris numai de mână, abia apoi a început să folosească maşina de scris, iar mai târziu, în anii computerului, nu a putut să se folosească de acesta, fiindcă nu avea „ţăcănitul” maşinii de scris, care îi dădea inspiraţie.

În anul 1983, încep persecuţiile la adresa sa, este pensionat medical, Securitatea stabilindu-i domiciliu forţat şi interzicerea unor activităţi în lumea culturală, datorită viziunilor sale pro-occidentale și a criticilor la adresa PCR și a lui Nicolae Ceaușescu.
Însă, Sistemul a dorit să-l atragă de partea sa, făcându-i mai multe oferte: în anul 1985, i-a fost propus postul de director al Teatrului Nottara, însă refuzul său a făcut referire la nepriceperea faţă de teatru, apoi i s-a propus postul de redactor şef la revista „Magazin“, iar răspunsul său a fost că nu are pregătire ştiinţifică, şi, în fine, i s-a propus să stea acasă, ceea ce a şi făcut, până în zilelele căderii regimului comunist.

În anii care au urmat Revoluţiei din anul 1989, înfiinţează, alături de Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu și alţii, „Grupul de Dialog Social”, o platformă civică care se va evidenția prin pozițiile sale anti-comuniste.
A devenit, apoi, director onorific și editorialist al ziarului „România liberă”, apoi a scris editoriale pentru „Cotidianul” și „Ziua”.

În anul 1991, volumul său „Polemici cordiale” a fost tradus în franceză sub titlul „Polémiques cordiales”, de către Alain Paruit, apărut la Editura Kriterion, București.
În anul 1994, a apărut volumul „Leben auf einem Bahnsteig”, versiunea germană în traducerea lui Ewalt Zweyer, a romanului „Viața pe un peron”, tot la Editura Kriterion, București.
A fost un jurnalist și comentator extrem de apreciat, mai ales în urma participării la emisiuni de televiziune, unde a exprimat poziţii extrem de pertinente pe teme politice, de moralitate, fiind un critic înverşunat al clasei politice românești.
Octavian Paler a realizat un film de televiziune dedicat satului natal, Lisa.
Pentru realizările sale, Octavian Paler a primit numeroase premii și distincții. Printre acestea se află Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a IV-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1972) pentru „Drumuri prin memorie. Egipt. Grecia”, Premiul Academiei Române pentru „Apărarea lui Galilei” (1978), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1980) pentru „Caminante”, Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler (2003) şi Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România (2005).

În anul 2000, a făcut un accident vascular cerebral puternic care a lăsat urme vizibile asupra stării sale de sănătate.

Octavian Paler a plecat la Domnul la 2 mai 2007, la vârsta de 80 de ani, la Bucureşti, în urma unui stop cardio-respirator. A fost înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Sfânta Vineri.
În 2008, Editura Polirom a demarat seria de autor „Octavian Paler”, iar în 2009, a apărut volumul „Život na nástupišti”, versiunea în limba cehă, de Jindřich Vacek, a romanului „Viața pe un peron”, la Editura Mladá fronta din Praga.

Postum i-au apărut volumele „Poeme”, 2008, la Editura Semne-Artemis şi „Rugați-vă să nu vă crească aripi”, în 2010.
La 14 decembrie 2009, Teatrul Naţional Radiofonic a organizat la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei, din Bucureşti, audiţia cu public a premierei „Viaţa pe un peron”, după romanul omonim al lui Octavian Paler, scenariu radiofonic de Carol Erdos, regia artistică Gavriil Pinte, regia tehnică ing. Mirela Georgescu, regia muzicală Patricia Pinte, regia de studio Milica Creiniceanu, în distribuţie: Carol Erdos, Felicia Pinte, Zoltan Octavian Butuc, Gavriil Pinte. Spectacolul a fost realizat şi prezentat în cadrul proiectului „Dramaturgi români contemporani, coordonat de Magda Duţu, şi a fost difuzat în premieră la Radio România Cultural, duminică, 20 decembrie 2009.

În memoria lui Octavian Paler, o stradă din Făgăraș, Școala din satul sau natal, Lisa şi Biblioteca municipală din Făgăraș au primit numele său.
„Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin”, se autoironiza cu umorul specific personalităţii sale, regretatul Octavian Paler.

“Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât nici nefericiţii nu sunt solidari între ei.Numai o mare nenorocire ne poate arăta cât de mărunte sunt nemulţumirile “insuportabile”.Moartea pune punct şi iubirilor şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit sau cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul, sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte”… şi moartea a venit pe 7 mai , 2007 la Octavian Paler care avea 80 de ani.

Octavian Paler a fost un Don Quijote care a cutreierat viața în vremea paradoxurilor…
„Avem timp pentru ambiții și boli,
să învinovățim destinul și amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungam întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta – murim”.