In memoriam, Gellu Naum, cel care a făcut diferența între valoare și nonvaloare în cultura română.

Despre foarte multe personalități ale culturii românești s-a spus că ar fi avut o șansă mai mare dacă se nășteau în altă țară și vorbim aici de la artiști, scriitori, muzicieni, etc.

Articol editat de Anca Bălălău, 29 septembrie 2022, 18:59 / actualizat: 29 septembrie 2022, 20:01

Totuși, datoria fiecărui popor este aceea de a-și cunoaște și susține elitele, pentru că ele reprezintă rezistența prin cultură.

Astăzi, omul zilei este suprarealistl Gellu Naum, născut pe 1 august 1915 și plecat din această lume pe 29 septembrie 2001. A fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.

Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind „parole cu caracter subversiv” pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.

La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.

Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.

În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”.

După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul.

În anii 1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau „romanul pentru tineret” Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale.

Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.

Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanului Zenobia (1985).

Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante- Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România ; Premiul european de poezie, Münster; The American Romanian Academy Arts Award.

„Gellu Naum a ştiut să scape, într-o ţară dominată succesiv de dictaturi fasciste şi staliniste, de toate scenariile cunoscute ale tradiţionalismului, ale «realismului socialist» şi «dizidenţei» spectaculare. Ca şi Rimbaud, Gellu Naum ar putea să spună: „eu sunt intact, şi asta îmi este egal”.

Într-o convorbire cu Deutsche Welle, Gellu Naum declara:

„În 1947 grupul suprarealist din România a fost, după cum se ştie, interzis, componenţii lui au fost declaraţi formalişti, cosmopoliţi şi aşa mai departe, în orice caz indezirabili. Din 1949 devenise primejdioasă pentru noi chiar şi simpla După o întâlnire cu cititorii din Köln, am fost întrebat ce înţeleg prin starea de extaz, de miracol, pe care o trăiam încă de la vârsta de patru ani, când în plină vară, la vremea asfinţitului, obosit de joacă, mă culcam pe rigolele pline de iarbă ale Bucureştiului de atunci. Tatăl meu, fost poet, murise pe când eu aveam doi ani şi probabil îmi transmisese „morbul” poeziei. Am pronunţat cuvântul extaz gândindu-mă, fără îndoială, la o anumită stare de graţie, numită uneori şi inspiraţie, în orice caz cu un cuvânt interzis pe vremea oricărui totalitarism. N-am de gând să deschid acum o paranteză politică, sau măcar teoretică, pentru că în vremurile noastre politica este, printre altele, principalul duşman al poeziei, capcana principală de atragere a poeţilor spre rolul de funcţionari ai propagandei. Eu unul am socotit totdeauna menţinerea stării de poezie ca pe datoria esenţială a poetului şi am căutat, pe cât am putut, să scriu doar în această stare şi să-mi dezvolt toate posibilităţile, toate disponibilităţile pentru menţinerea ei. Ştiu că printre poeţi există unii care acceptă cu plăcere scrisul la comandă — ceea ce mi s-a părut o totală lipsă de demnitate. Poezia trebuie privită, înainte de orice, ca un mod de viaţă. A fi poet nu însemnează numai a scrie şi a tipări. Dar se întâmplă uneori, şi nu prea rar, ca poeţii să uite perfecţionatele mecanisme ale dresajului care înlesnesc sau fac imposibilă intrarea lor pe panta exactă a poemului. E drept că specia noastră naşte tot mai mulţi martori sau poeţi-oglindă ai tristei deznădejdi în care trăim. E rău pe lume, fireşte. E rău pretutindeni…

Eu am trăit multă vreme izolat. Vreme de 25 de ani, după război, nu mi s-a permis ieşirea din ţară, pentru faptul că în 1938 îmi începusem studiile de doctorat la Sorbona. Când mi s-a dat, în sfârşit, un paşaport, am călătorit cât am putut, am răspuns la toate invitaţiile la festivaluri de poezie şi la alte manifestări poetice. Asta, repet, după 25 de ani de izolare. Atunci am simţit un fel de „furie” a călătoriei, voiam să-mi iau revanşa pentru cei 25 de ani în care fusesem împiedicat să-mi văd vechii prieteni, poeţi şi pictori, de care fusesem despărţit.

Pe prietenul meu drag Victor Brauner, nu l-am mai putut revedea: când am reuşit să ajung la Paris, după 25 de ani, n-am mai putut decât să-i vizitez mormântul… El îmi ilustrase, în 1936, prima mea carte de poeme tipărită în România şi primită de critica de atunci cu recomandarea: „Pregătiţi-vă borcanele cu spirt, a apărut un nou monstru, numele lui este Gellu Naum”, ceea ce, după cum vă puteţi închipui, nu putea fi prea încurajator pentru un tânăr care îşi prezenta poezia scrisă pe la 18 ani şi tipărită la 20.

Când am ajuns la Paris, în 1938, am descoperit că, de fapt, eram un poet destul de bun. În scurtă vreme am fost invitat să public în faimoasa revistă a timpului „Minotaure”. Cel care m-a invitat să colaborez la numărul din „Minotaure” care urma să apară pe la sfârşitul anului 1939 a fost însuşi André Breton. La el m-a condus prima oară prietenul meu, pictorul Victor Brauner. După o convorbire destul de prietenoasă, Breton ne-a încredinţat tema numărului viitor al revistei. Spun „ne-a încredinţat” pentru că tema principală trebuia păstrată cu toată discreţia pentru ca să nu fie aflată de alte reviste care ar fi putut să o publice înaintea Minotaurului, ceea ce ar fi însemnat un adevărat dezastru pentru acesta din urmă. Înainte de plecare, Breton ne-a întrebat dacă ne-ar interesa colaborarea şi, în caz afirmativ, ce subiect am propune pentru un text scris de mine şi ilustrat de Brauner. Cum teza mea de doctorat mă obligase la lectura multor lucrări ale demonologilor, magicienilor şi alchimiştilor, în afara teologilor contemporani cu Abelard — eroul tezei mele —, am propus un scurt eseu despre „Demonialitatea obiectului”, iar Breton şi Brauner au fost de acord. Acestea toate s-au petrecut înainte de 1 septembrie 1939. Se înţelege că după începerea războiului, numărul acela din „Minotaure” n-a mai putut apărea.

Pe Breton l-am mai văzut de câteva ori şi după aceea. Era un om fermecător, extrem de amabil. Păstrez despre el amintirea unuia din cele mai mari personaje ale epocii noastre. Tot atunci i-am cunoscut pe Benjamin Peret, pe Pierre Mabille, pe Jacques Hrold, care, au pierit apoi în anii ce au urmat… Pe unii dintre ei i-am mai întâlnit târziu, poate cam prea târziu”.

Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.

Despre foarte multe personalități ale culturii românești s-a spus că ar fi avut o șansă mai mare dacă se nășteau în altă țară și vorbim aici de la artiști, scriitori, muzicieni, etc. Totuși, datoria fiecărui popor este aceea de a-și cunoaște și susține elitele, pentru că ele reprezintă rezistența prin cultură.

Astăzi, omul zilei este suprarealistul Gellu Naum, născut pe 1 august 1915 și plecat din această lume pe 29 septembrie 2001, cel care a făcut diferența între valoare și nonvaloare în cultura română.

Este momentul acestei ,,diferențe” în societatea românească … nuanțele de gri, ipocriziile și detașamentele de oportuniști zeloși care pretind a face o ierarhizare a adevăratelor valori în România, dețin într-un fel sau altul, atuul mediocrității în a se impune la ,,scenă deschisă”.