In memoriam, Gellu Naum

Astăzi, omul zilei este suprarealistul Gellu Naum, născut pe 1 august 1915 și plecat din această lume pe 29 septembrie 2001, cel care a făcut diferența între valoare și nonvaloare în cultura română.

Articol editat de Anca Bălălău, 29 septembrie 2023, 16:02

Este momentul acestei ,,diferențe” în societatea românească … nuanțele de gri, ipocriziile și detașamentele de oportuniști zeloși care pretind a face o ierarhizare a adevăratelor valori în România, dețin într-un fel sau altul, atuul mediocrității în a se impune la ,,scenă deschisă”.

În vasta sa creaţie literară, remarcăm în special „Insula-Ceasornicăria Taos-Poate Eleonora-Nepotul lui Rameau”, scrieri de teatru ce reflectă personalitatea şi originalitatea autorului. Teatru’ lui Gellu Naum este o capcană pentru cei care vor să transpună în faţa reflectoarelor, independent şi greu de alăturat unui curent anume, suprarealist şi absurd, dar întotdeauna mai mult de atât.

Într-un caiet program al piesei “Poate Eleonora” se notifică faptul că lui Gellu Naum nu-i plăcea să meargă la teatru. Paradox interesant, şocant chiar.
Parafrazând un alineat din menţionata piesă:
– „ Mama: Da, da… De ce or fi existând atâtea nume şi adrese în lume?
– Tata: Poate fiindcă sunt cuvinte.”

„Poate Eleonora”, piesa în care nimeni nu vrea să ştie cât e ceasul, nici chiar aluziile politice–primarul e vinovat şi calul, nici chiar pantomime din actul patru, muzica, sirenele, exploziile, întâmpinarea miresei cu pomul, şarpele şi mărul, darul pur. „Poate Eleonora” este un vis în care orice coşmar e plăcut prin subordonarea la depersonalizare…
Gellu Naum a adus în teatrul său un vis ce ne aparţine, dar nu-l putem juca. Trezirea ne-ar devora cu propriile exemple… noi, eu mă văd adumelcându-mi fiecare personaj prin carne ce mă poartă cu propriul nume… “Poate Eleonora” ar putea fi oricare dintre noi ducându-şi destinul de mână pe fundalul ticăitului unui ceas, undeva pe un peron al risipirii…
Gellu Naum trăia libertate pură, 100%

„Gellu Naum a ştiut să scape, într-o ţară dominată succesiv de dictaturi fasciste şi staliniste, de toate scenariile cunoscute ale tradiţionalismului, ale «realismului socialist» şi «dizidenţei» spectaculare. Ca şi Rimbaud, Gellu Naum ar putea să spună: „eu sunt intact, şi asta îmi este egal”.

Într-o convorbire cu Deutsche Welle, Gellu Naum declara:
„În 1947 grupul suprarealist din România a fost, după cum se ştie, interzis, componenţii lui au fost declaraţi formalişti, cosmopoliţi şi aşa mai departe, în orice caz indezirabili. Din 1949 devenise primejdioasă pentru noi chiar şi simpla După o întâlnire cu cititorii din Köln, am fost întrebat ce înţeleg prin starea de extaz, de miracol, pe care o trăiam încă de la vârsta de patru ani, când în plină vară, la vremea asfinţitului, obosit de joacă, mă culcam pe rigolele pline de iarbă ale Bucureştiului de atunci. Tatăl meu, fost poet, murise pe când eu aveam doi ani şi probabil îmi transmisese „morbul” poeziei. Am pronunţat cuvântul extaz gândindu-mă, fără îndoială, la o anumită stare de graţie, numită uneori şi inspiraţie, în orice caz cu un cuvânt interzis pe vremea oricărui totalitarism. N-am de gând să deschid acum o paranteză politică, sau măcar teoretică, pentru că în vremurile noastre politica este, printre altele, principalul duşman al poeziei, capcana principală de atragere a poeţilor spre rolul de funcţionari ai propagandei. Eu unul am socotit totdeauna menţinerea stării de poezie ca pe datoria esenţială a poetului şi am căutat, pe cât am putut, să scriu doar în această stare şi să-mi dezvolt toate posibilităţile, toate disponibilităţile pentru menţinerea ei.

Ştiu că printre poeţi există unii care acceptă cu plăcere scrisul la comandă — ceea ce mi s-a părut o totală lipsă de demnitate. Poezia trebuie privită, înainte de orice, ca un mod de viaţă. A fi poet nu însemnează numai a scrie şi a tipări. Dar se întâmplă uneori, şi nu prea rar, ca poeţii să uite perfecţionatele mecanisme ale dresajului care înlesnesc sau fac imposibilă intrarea lor pe panta exactă a poemului. E drept că specia noastră naşte tot mai mulţi martori sau poeţi-oglindă ai tristei deznădejdi în care trăim. E rău pe lume, fireşte. E rău pretutindeni…

Eu am trăit multă vreme izolat. Vreme de 25 de ani, după război, nu mi s-a permis ieşirea din ţară, pentru faptul că în 1938 îmi începusem studiile de doctorat la Sorbona. Când mi s-a dat, în sfârşit, un paşaport, am călătorit cât am putut, am răspuns la toate invitaţiile la festivaluri de poezie şi la alte manifestări poetice. Asta, repet, după 25 de ani de izolare. Atunci am simţit un fel de „furie” a călătoriei, voiam să-mi iau revanşa pentru cei 25 de ani în care fusesem împiedicat să-mi văd vechii prieteni, poeţi şi pictori, de care fusesem despărţit.

Pe prietenul meu drag Victor Brauner, nu l-am mai putut revedea: când am reuşit să ajung la Paris, după 25 de ani, n-am mai putut decât să-i vizitez mormântul… El îmi ilustrase, în 1936, prima mea carte de poeme tipărită în România şi primită de critica de atunci cu recomandarea: „Pregătiţi-vă borcanele cu spirt, a apărut un nou monstru, numele lui este Gellu Naum”, ceea ce, după cum vă puteţi închipui, nu putea fi prea încurajator pentru un tânăr care îşi prezenta poezia scrisă pe la 18 ani şi tipărită la 20.

Când am ajuns la Paris, în 1938, am descoperit că, de fapt, eram un poet destul de bun. În scurtă vreme am fost invitat să public în faimoasa revistă a timpului „Minotaure”. Cel care m-a invitat să colaborez la numărul din „Minotaure” care urma să apară pe la sfârşitul anului 1939 a fost însuşi André Breton. La el m-a condus prima oară prietenul meu, pictorul Victor Brauner. După o convorbire destul de prietenoasă, Breton ne-a încredinţat tema numărului viitor al revistei. Spun „ne-a încredinţat” pentru că tema principală trebuia păstrată cu toată discreţia pentru ca să nu fie aflată de alte reviste care ar fi putut să o publice înaintea Minotaurului, ceea ce ar fi însemnat un adevărat dezastru pentru acesta din urmă.

Înainte de plecare, Breton ne-a întrebat dacă ne-ar interesa colaborarea şi, în caz afirmativ, ce subiect am propune pentru un text scris de mine şi ilustrat de Brauner. Cum teza mea de doctorat mă obligase la lectura multor lucrări ale demonologilor, magicienilor şi alchimiştilor, în afara teologilor contemporani cu Abelard — eroul tezei mele —, am propus un scurt eseu despre „Demonialitatea obiectului”, iar Breton şi Brauner au fost de acord. Acestea toate s-au petrecut înainte de 1 septembrie 1939. Se înţelege că după începerea războiului, numărul acela din „Minotaure” n-a mai putut apărea.

Pe Breton l-am mai văzut de câteva ori şi după aceea. Era un om fermecător, extrem de amabil. Păstrez despre el amintirea unuia din cele mai mari personaje ale epocii noastre. Tot atunci i-am cunoscut pe Benjamin Peret, pe Pierre Mabille, pe Jacques Hrold, care, au pierit apoi în anii ce au urmat… Pe unii dintre ei i-am mai întâlnit târziu, poate cam prea târziu”.

Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.

Despre foarte multe personalități ale culturii românești s-a spus că ar fi avut o șansă mai mare dacă se nășteau în altă țară și vorbim aici de la artiști, scriitori, muzicieni, etc. Totuși, datoria fiecărui popor este aceea de a-și cunoaște și susține elitele, pentru că ele reprezintă rezistența prin cultură.

Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante- Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România ; Premiul european de poezie, Münster; The American Romanian Academy Arts Award.
George Nerval scria înainte de-a se sinucide că ,,NOAPTEA ESTE ALBĂ ȘI NEAGRĂ ,,…

Într-o formă sau alta, cultura sau memoria noastră spirituală este asemeni nopții lui Nerval … Alegerea este a noastră… Din perspectiva unui sincer LAUDATIO pentru ceea ce a însemnat și înseamnă în trecutul, prezentul și viitorul elitei culturale românești prin Gelu Naum.