[FOTO] In memoriam, Vasile Voiculescu-poetul supranumit “medicul fără de arginţi”!
Uneori calcă cineva în inima mea
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:
O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…
Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
Articol editat de Radio Resita, 27 noiembrie 2020, 13:32
– Domol, inimă, că te spargi.
Strig la ea -eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
Omule, scoală, este El!
-Care El? Cine? Stai niţel!
El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:
– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
– „Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcuse Cer.
„Am fost profund mişcat de acel om a cărui înfăţişare era însăşi bunătatea întruchipată, în figura uscăţivă a unui bărbat al cărui obraz semăna cu sfinţii din icoane. Barba şi mustaţa le avea tuşinate, scurt, fiind înspicate cu alb tot aşa de bine putea să pară profilul unui rege asirian într-o stampă, despovărat şi drept în rasa unui anahoret. Avea privirea dreaptă, deschisă, vorba măsurată, degajând şi ea ca şi trăsăturile fine ale chipului său o cuceritoare amenitate. A trecut modest, tăcut, discret, aproape neobservat printre noi şi a lăsat în suflete frumuseţi cereşti, aripi de îngeri, splendori omeneşti. Lipsit de dinamism şi agresivitate, el a fost un contemplativ, un rugător, un mărturisitor. Cu grijă şi migală şi-a şlefuit sufletul până ce a văzut cerurile deschise. Citindu-l, ne face frumoşi şi buni ca sufletul său”, scria Ioan Ianolide despre Vasile Voiculescu, poetul, medicul, prozatorul și dramaturgul român. Modest, dar de o blândeţe serafică.. chip de sfânt bizantin, uscățiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă, îngrijită…născut pe 27 noiembrie 1884, Pârscov, Buzău, și urcat la cele veșnice pe 26 aprilie 1963, București.
Consacrat ca poet al sonetelor sau medicul poet, Vasile Voiculescu a dus crucea unui destin de excepţie, din păcate mult prea necunoscut şi mult prea puţin evocat în zilele noastre.
Asemeni dramaturgului rus,Anton Pavlovici Cehov, omul de litere român a vindecat şi suferinţele sufletului şi ale trupului.
Profesarea medicinii cu responsabilitate îi aduce celebritatea lui Vasile Voiculescu. De altfel, el va ţine o serie de conferinţe la radio, cu temă directă igiena populaţiei şi va publica mai multe volume de farmacologie verde. Pentru Voiculescu, după cum mărturisea, “medicina nu este o profesiune, ci o pasiune“. De altfel, era si supranumit “medicul fără de arginţi” şi era foarte căutat. Pentru Voiculescu misiunea era de a-i căuta pe bolnavii săraci, să-i ajute pe cât îi stătea în putinţă, pentru a le alina durerile.
După ce a devenit medic și doctor în medicină la București,a ținut la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani, emisiuni renumite, dar pasiunea pentru scris i-a rămas.
“Cu poetul Vasile Voiculescu am lucrat, cu mulţi ani în urmă, la Radiodifuziunea Română. Majoritatea lucrurilor bune (dacă au fost bune), pe care le-am făcut acolo în 1940, s-au datorat sfaturilor înţelepte ale acestui om excepţional. N-a fost legionar, activitatea lui în timpul guvernării legionare s-a desfăşurat numai pe tărâm umanitar; deloc politic. Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă. În timpul “dictaturii călăului” Antonescu nimeni, niciunul dintre comisarii regali – anchetatori, nu i-au găsit vreo vină. Comuniştii l-au găsit “simpatizant – legionar” şi aşteptând prima ocazie să-l bage în başcă, s-a ivit “Rugul aprins”. Nu l-au iertat”, scrie în mărturisirile sale,Vasile Blănaru Flamură, poet, ziarist si publicist.
A scris și povestiri fantastice, proză şi teatru, unele dintre povestiri scrise în perioada când a fost exclus din viața literară şi a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica.
Începând cu anul 1946, Vasile Voiculescu frecventează cercul religios “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim. Aici încheagă o prietenie cu părintele Agaton Sandu Tudor, cu Alexandru Mironescu, Benedict Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei Scrima. De altfel, când tânărul teolog Scrima era bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei, în perioada 1953-1956, Vasile Voiculescu îl vizita aproape zilnic, chiar dacă asociaţia “Rugul Aprins” fusese desfiinţată de autorităţile statului în anul 1948. Vasile Voiculescu a fost arestat de către Securitate în lotul “Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal. După anchete interminabile şi chinuitoare, în procesul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală. La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge.
Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.
Oare, suferinţele lui Vasile Voiculescu îşi merită urmaşii? Poate, tăcerea este acum un fel de rugăciune în memoria sa, o personalitate a neamului românesc care a primit un loc pe Cruce lângă Iisus!
În loc de orice altă constatare voi încheia această aducere aminte cu testamentul literar şi poetic al regretatului Vasile Voiculescu:
O carte, scrie-n Buch der Lieber, Heine,
E un sicriu tăiat din lespezi reci,
Unde poetul cu-ale sale taine
Se-nchide singur pentru veci de veci.
Să nu te sperii, palid cititor,
Când răsfoind târziu aceste pagini
Mă voi scula oftând dintre imagini
Şi voi zâmbi livid, strigoi al lor.
Anca Bica Bălălău
Nota redacţiei:
Vasile Voiculescu, pseudonim literar: V. Voiculescu, născut pe 27 noiembrie 1884, Pârscov, Buzău – decedat pe 26 aprilie 1963, București, a fost un scriitor și medic român.
Căsătorit cu Maria Mittescu
Copii: Martha Elisabeta (1 aprilie 1911 – 5 aprilie 1994, Paris), Olga-Sultana (13 iulie 1912 – l6 februarie 1983, Paris), Radu Ilie Vasile (28 mai 1914 – l2 noiembrie 1996), Ion (16 mai 1916 – 23 octombrie 1973), Gabriela – Michaela (8 noiembrie 1920)
Studii: Liceul Gheorghe Lazăr,Facultatea de Litere București,Facultatea de Medicină
Activitatea literară:Activ ca scriitor-perioada interbelică
Mișcare/curent literar:tradiționalism, modernism, expresionism, Rugul Aprins
Specie literară: poezie, dramaturgie, proză
Operă de debut:1912 – cu poezia „Dorul” în „Convorbiri literare”
1916 – volumul „Poezii”
Opere semnificative: „Din țara zimbrului”, „Poeme cu îngeri”
Influențe: Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc
Premii:
1917 – Steaua Romaniei cu spade
1918 – Premiul Academiei pentru volumul „Din țara zimbrului și alte poezii”
1924 – Crucea Meritul Sanitar cl.I
1941 – Premiul Național de poezie
În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, prozator și dramaturg. Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918). A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
Sursa:Wikipedia