[FOTO-AUDIO] DOR de George Drăgulescu – cu recunoştinţă, pentru că ea este memoria inimii

Maestrul George Drăgulescu atunci când tăcea -picta, scria… îmi amintesc că atunci când ne era dor de ceva deosebit, mergeam în vizită la dumnealui şi la Tanti Nina – acasă…

Ceasuri de taină şi de spiritualitate… oameni care ne primeau nu doar în casa lor, la masa lor, ci în inimile lor…

Da, acele amintiri sunt cu totul deosebite şi nemuritoare. Anul viitor, în cadrul celei de-a treia ediţii a festivalului de teatru „Scena ca o stradă”, vom acorda un premiu special „GEORGE DRĂGULESCU”, pentru că acest mare actor merită cinstit.

Sunt de multe ori trist pentru că acest teatru a purtat, până de curând, numele George Augustin Petculescu, actor lugojean şi cred cu prisosinţă că George Drăgulescu merită acest respect,  pentru că el nu s-a iubit pe sine, el i-a iubit pe ceilalţi, pe bănăţenii lui. A fost omul  care niciodată în viaţa lui nu a ieşit în faţă, i-a tolerat  şi lăsat pe ceilalţi să iasă, şi-a ajutat partenerii de scenă să crească valoric şi asta e o mare calitate la un actor. Chiar dacă astăzi cuvântul Maestru a devenit desuet, Georgică a fost un Maestru al comunicării, nu a judecat pe nimeni, a avut capacitatea şi puterea să ierte pe toată lumea.

Ultimul său spectacol, în care ai jucat şi tu, se juca cu salvarea la uşă, era deja bolnav…

Spectacolul se numea „O noapte furtunoasă”, în regia lui Mihai Lungeanu, era jupân Dumitrache şi a făcut un personaj care a rămas în memoria spectatorilor.Nu avem dreptul să-l uităm pe „Conul George”, pentru că uitându-ţi înaintaşii nu poţi merge mai departe, neavând istorie, nu ai pe ce să construieşti.George Drăgulescu nu va fi uitat nici de cei care doar aud povestindu-se despre el.

El este OMUL care a determinat un altfel de teatru la Reşiţa.

Un altfel de artist care s-a desprins din pleiada marilor oameni prin genialitatea lui. George era un actor genial şi un om minunat.George Drăgulescu a făcut teatru cu gând, cu credinţă , cu rasă! El nu juca pentru a fi plătit, el juca pentru că aşa simţea, aşa trăia, pictând, scriind şi făcând teatru artă !

Puțină lume vorbește despre oamenii din spatele scenei, echipa tehnică, inginerul de sunet…poți să „ridici” cortina de pe „anonimatul” lor?

Aș spune simplu: TANTI ȘTEFI !

Orice om care a trecut prin teatrul reșițean a respectat-o și iubit-o pe Tanti Ștefi și da… fără oamenii din spatele scenei nu ar exista spectacolul. Îi respect și le mulțumesc mereu pentru că există.

Care este ultimul tău proiect teatral?

În aceste zile repet în spectacolul „Zbor deasupra uniu cuib de cuci”, de Ken Kesey, rolul principal- Randle Patrick McMurphy. Mi-aș dori să reușesc să personalizez acest rol și publicul să nu mă asocieze cu rolul interpretat magistral de Jack Nicholson.

Dan, de ce ți-e dor?

Mi-e dor de zâmbetul oamenilor,  pe care unii l-au pierdut, vreau să cred,  nu pentru totdeauna.

Mi-e dor de oamenii care fac ARTĂ fără a aștepta să fie remunerați. Mi-e dor de Shakespeare pe scena teatrului reșițean.

Gândul pentru ascultătorii noştri:

Mi-e foarte greu să vorbesc despre Radio Reşiţa pentru că acum câţiva ani, când eram invitat de acest post de radio, nu am înţeles de ce… în momentul acesta mă simt la Radio Reşiţa ca pe o scenă şi din nou nu înţeleg de ce… asta înseamnă că răspunsul l-am primit mai târziu, dar l-am primit:

Îţi meriţi un loc atunci când îl meriţi! Probabil că la vremea respectivă nu aveam să spun nimic şi probabil nici nu înţelegeam cât de important este radioul reşiţean pentru comunicarea noastră ca artişti. Acum la Radio Reşiţa simt că pot transmite gândurile teatrului reşiţean şi gândurile colegilor mei prin intermediul acestui radio, care de la o zi la alta, creşte şi are tot mai mulţi ascultători. Am rămas surprins să aud că în Serbia se ascultă Radio Reşiţa mai mult decât posturile lor, probabil şi dintr-un sentiment de românism, dar şi datorită profesionismului de care daţi dovadă. Eu decupez foarte mult meseria de profesie, meserii au foarte mulţi, profesii doar cei înobilaţi!

Nu pot decât să mulţumesc echipei Radio Reşiţa, pentru că prin intermediul vostru, de foarte multe ori pot să spun ceea ce nu am curajul să spun oamenilor în ochi fiindcă probabil plâng, iar aici în faţa microfonului am posibilitatea să fiu eu şi asta e o mare şansă pe care mi-o dă acest radio.

Vreau să le spun oamenilor care ascultă Radio Reşiţa că eu călătoresc foarte mult cu maşina şi Radio Reşiţa îmi este partener în drumurile mele prin ţară şi aproape şi după ce trec graniţa, pe frecvenţa 105,6, vedeţi cunosc foarte bine. Radio Reşiţa şi-a câştigat dreptul de-a face parte din conştiinţa şi viaţa de zi cu zi a oamenilor care-l ascultă.

Vă doresc viaţă lungă şi să ne fiţi alături, pentru că vă promit că şi teatrul reşiţean, de acum încolo, vă va fi alături necondiţionat !

Articol editat de Mirabela Afronie, 17 iunie 2016, 11:21 / actualizat: 17 iunie 2016, 19:05

 “Actorii nu sunt decat rezumatele, cronicile prescurtate ale vremii.” William Shakespeare

Dan Mirea este cunoscut în Banatul de Munte, atât ca actor, dar şi ca director artistic al Teatrului de Vest din Reşiţa. De-a lungul carierei sale a întruchipat, pe scena reşiţeană, diferite roluri răsplătite cu aplauze şi devotament din partea publicului.

Despre ceea ce i-a dat teatrul, despre publicul său, despre proiectele de viitor, dar mai ales despre oamenii de care memoria sa s-a ataşat irevocabil, într-o mărturisire de suflet şi în exclusivitate pentru radio Reşita, sub emoţia clipei de prietenie !

Întâlnirea de taină cu sufletul unui actor este mărturisirea unui licurici ce aleargă prin bezna realității, luminând calea lacrimii…

Cum aștepți asemenea întâlniri, ca pe niște prorociri ale meseriei, sau ca pe niște stări omniprezente?

Scena este locul unde mă simt cel mai bine. Îmbrac un personaj cu sufletul meu și căutările lui.Este un fel de a fi, este catharzisul vieții mele. O stare de veghe permanentă și de multe ori, mă simt ca un  Sancho Panza care așteaptă să se lupte cu morile pe… vânturi mai bune !

Dan Mirea este un nume adesa rostit de iubitorii de teatru, de foarte multe ori aplaudat, dar și criticat? Te bucură, te supară „povara” numelui tău?

Mă responsabilizează acest nume apreciat și criticat deopotrivă. Mi l-am câștigat după 24 de ani de scenă  și faptul că iubitorii de teatru de foate multe ori rostesc numele meu asociindu-l cu teatrul reșițean mă obligă. Doar aș vrea să menționez că respect critica celor care ard pentru un Vis, pentru o idee… o critică argumentată din care să învățăm împreună ceva.

De ce Reşiţa ? Ai avut posibilitatea să „faci teatru” și în alte orașe.

Reșița este orașul debutului meu, Reșița este orașul care m-a primit și m-a crescut în teatru. A venit vremea ca Reșița să crească în ochii conaționalilor noștri prin teatru, măcar…

Care personaj, din debutul tău, te-a marcat?

Îmi iubesc toate personajele, e foarte greu să aleg unul singur… este ca și cum ar trebui să aleg între noapte și zi… fiecare are rostul său.

Ce personaj iți dorești să întruchipezi pe scenă?

Aș vrea să joc mai mult, dar nu am timpul necesar… Personajul ideal și necesar este acela care transmite spectatorului emoția, bucuria, speranța… acel personaj este dorit de orice actor.

Întâlnirea cu el durează o viață , o viață de actor…

Când ai venit, în teatrul reșițean, ai avut șansa să joci lângă marii actori locali ai acelor timpuri… spune-ne câte o scurtă poveste cu și despre ei.

Nu pot spune o simplă poveste, fiindcă EI sunt niște legende:

George Drăgulescu, Gigi Vâlceanu, Ovidiu și Cita Cristea, Tanța Lache, mai incoace Florica Zamfira… Oameni care au respirat teatru.

Cea mai frumoasă poveste este că i-am întâlnit!

Nu cred că poţi vorbi despre teatrul reşiţean fără să-ţi aduci aminte de „Conul George”,  cum îi spuneam noi, lui George Drăgulescu.  Fără îndoială a fost mentorul tuturor actorilor care au păşit pe scenă, o parte din ei sunt şi la ora actuală în teatrul reşiţean.

A fost un om care a ştiut să ne facă responsabili, a fost un om care a ştiut să ne înveţe fără să ne spună că ne învaţă şi asta este o mare calitate a unui actor.  În primul rând a fost un părinte spiritual pentru fiecare dintre noi şi de multe ori, o spun cu triteţe, că îl amintim mult prea rar.

George Drăgulescu a fost un mare actor al teatrului românesc, nu doar al teatrului reşiţean.

Ce amintire iți vine acum în minte ?

Doamne câte amintiri am cu acest om… cea mai mare lecţie am primit-o când s-a supărat pe mine şi a fost cea mai frumoasă lecţie pe care am primit-o:

Într-o după masă, după repetiţie i-a salutat pe toţi şi mie mi-a spus că nu mă salută.

Coane, de ce?

Pentru că la teatru nu ai voie să vii cu gândurile din afară, teatrul este un templu în care te rogi la Divinitate să-ţi dea Har, iar tu astăzi mi-ai arătat că nu ai înţeles acest lucru… până data viitoare când o să mă convingi că iubeşti această profesie,  te rog frumos să nu te superi că nu-ţi întind mâna.

 Da, a fost una dintre cele mai dure şi reale lecţii de viaţă pe care mi-a dat-o acest om  şi am înţeles că în teatru ca şi în viaţă pe tine te poţi minţii, dar pe ceilalţi niciodată!

Maestrul George Drăgulescu atunci când tăcea -picta, scria… îmi amintesc că atunci când ne era dor de ceva deosebit, mergeam în vizită la dumnealui şi la Tanti Nina – acasă…

Ceasuri de taină şi de spiritualitate… oameni care ne primeau nu doar în casa lor, la masa lor, ci în inimile lor…

Da, acele amintiri sunt cu totul deosebite şi nemuritoare. Anul viitor, în cadrul celei de-a treia ediţii a festivalului de teatru „Scena ca o stradă”, vom acorda un premiu special „GEORGE DRĂGULESCU”, pentru că acest mare actor merită cinstit.

Sunt de multe ori trist pentru că acest teatru a purtat, până de curând, numele George Augustin Petculescu, actor lugojean şi cred cu prisosinţă că George Drăgulescu merită acest respect,  pentru că el nu s-a iubit pe sine, el i-a iubit pe ceilalţi, pe bănăţenii lui. A fost omul  care niciodată în viaţa lui nu a ieşit în faţă, i-a tolerat  şi lăsat pe ceilalţi să iasă, şi-a ajutat partenerii de scenă să crească valoric şi asta e o mare calitate la un actor. Chiar dacă astăzi cuvântul Maestru a devenit desuet, Georgică a fost un Maestru al comunicării, nu a judecat pe nimeni, a avut capacitatea şi puterea să ierte pe toată lumea.

Ultimul său spectacol, în care ai jucat şi tu, se juca cu salvarea la uşă, era deja bolnav…

Spectacolul se numea „O noapte furtunoasă”, în regia lui Mihai Lungeanu, era jupân Dumitrache şi a făcut un personaj care a rămas în memoria spectatorilor.Nu avem dreptul să-l uităm pe „Conul George”, pentru că uitându-ţi înaintaşii nu poţi merge mai departe, neavând istorie, nu ai pe ce să construieşti.George Drăgulescu nu va fi uitat nici de cei care doar aud povestindu-se despre el.

El este OMUL care a determinat un altfel de teatru la Reşiţa.

Un altfel de artist care s-a desprins din pleiada marilor oameni prin genialitatea lui. George era un actor genial şi un om minunat.George Drăgulescu a făcut teatru cu gând, cu credinţă , cu rasă! El nu juca pentru a fi plătit, el juca pentru că aşa simţea, aşa trăia, pictând, scriind şi făcând teatru artă !

Puțină lume vorbește despre oamenii din spatele scenei, echipa tehnică, inginerul de sunet…poți să „ridici” cortina de pe „anonimatul” lor?

Aș spune simplu: TANTI ȘTEFI !

Orice om care a trecut prin teatrul reșițean a respectat-o și iubit-o pe Tanti Ștefi și da… fără oamenii din spatele scenei nu ar exista spectacolul. Îi respect și le mulțumesc mereu pentru că există.

Care este ultimul tău proiect teatral?

În aceste zile repet în spectacolul „Zbor deasupra uniu cuib de cuci”, de Ken Kesey, rolul principal- Randle Patrick McMurphy. Mi-aș dori să reușesc să personalizez acest rol și publicul să nu mă asocieze cu rolul interpretat magistral de Jack Nicholson.

Dan, de ce ți-e dor?

Mi-e dor de zâmbetul oamenilor,  pe care unii l-au pierdut, vreau să cred,  nu pentru totdeauna.

Mi-e dor de oamenii care fac ARTĂ fără a aștepta să fie remunerați. Mi-e dor de Shakespeare pe scena teatrului reșițean.

Gândul pentru ascultătorii noştri:

Mi-e foarte greu să vorbesc despre Radio Reşiţa pentru că acum câţiva ani, când eram invitat de acest post de radio, nu am înţeles de ce… în momentul acesta mă simt la Radio Reşiţa ca pe o scenă şi din nou nu înţeleg de ce… asta înseamnă că răspunsul l-am primit mai târziu, dar l-am primit:

Îţi meriţi un loc atunci când îl meriţi! Probabil că la vremea respectivă nu aveam să spun nimic şi probabil nici nu înţelegeam cât de important este radioul reşiţean pentru comunicarea noastră ca artişti. Acum la Radio Reşiţa simt că pot transmite gândurile teatrului reşiţean şi gândurile colegilor mei prin intermediul acestui radio, care de la o zi la alta, creşte şi are tot mai mulţi ascultători. Am rămas surprins să aud că în Serbia se ascultă Radio Reşiţa mai mult decât posturile lor, probabil şi dintr-un sentiment de românism, dar şi datorită profesionismului de care daţi dovadă. Eu decupez foarte mult meseria de profesie, meserii au foarte mulţi, profesii doar cei înobilaţi!

Nu pot decât să mulţumesc echipei Radio Reşiţa, pentru că prin intermediul vostru, de foarte multe ori pot să spun ceea ce nu am curajul să spun oamenilor în ochi fiindcă probabil plâng, iar aici în faţa microfonului am posibilitatea să fiu eu şi asta e o mare şansă pe care mi-o dă acest radio.

Vreau să le spun oamenilor care ascultă Radio Reşiţa că eu călătoresc foarte mult cu maşina şi Radio Reşiţa îmi este partener în drumurile mele prin ţară şi aproape şi după ce trec graniţa, pe frecvenţa 105,6, vedeţi cunosc foarte bine. Radio Reşiţa şi-a câştigat dreptul de-a face parte din conştiinţa şi viaţa de zi cu zi a oamenilor care-l ascultă.

Vă doresc viaţă lungă şi să ne fiţi alături, pentru că vă promit că şi teatrul reşiţean, de acum încolo, vă va fi alături necondiţionat !

Întâlnirea de taină cu sufletul unui actor este mărturisirea unui licurici ce aleargă prin bezna realității, luminând calea lacrimii… și în calea lacrimilor noastre, boem și zâmbind frumos, cu raiul la rever, s-a rezemat pentru o clipă de prietenie în veşnicia memoriei – George Drăgulescu!

Mulţumim, Maestre cu recunoştiinţă, pentru că ea este memoria inimii.

Epilog:

“Actorii sunt o singura familie pe cuprinsul intregii lumi.” Eleanor Roosevelt

Anca Bica Bălălău