Drum lin în lumină, Maestre Mitică Popescu!

„Arta nu se face numai de către creatori. Ea se face şi de cei care o îndrumă, şi de cei care o gustă, adică de public” mărturisea Leopoldina Bălănuță, soția lui Mitică Popescu, plecată acum 25 de ani, pe 14 octombrie 1998.

Articol editat de Anca Bălălău, 3 ianuarie 2023, 19:22 / actualizat: 4 ianuarie 2023, 7:29

La un sfert de secol, Mitică Popescu s-a despărțit de publicul său și a plecat către cea care îi spunea :„Te iubesc atât de mult, încât aș vrea să mori înaintea mea”. Dragostea lor a fost una peste granițele obișnuinței, a fost una cerebrală și puternică, fără risipiri și angoase.

Cortina cade foarte curând peste o scenă goală. Câteva generații de actori au plecat la marginile lumii , de unde nu se mai întoarce nimeni…

Mitică Popescu a fost un actor român de film, radio, teatru, televiziune și voce, care și-a desfășurat cea mai mare parte a activității sale în teatru pe scena Teatrului Mic din București. A primit Premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor UNITER din 2009.

Dumitru Popescu, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 2 decembrie 1936, la București.
Primul contact cu scena l-a avut în perioada în care era elev, fiind cooptat în echipa de dansuri populare românești și rusești a şcolii.
După ce a prins drag de scenă, a făcut figurație la Teatrul Armatei (viitorul Teatru Nottara), înainte de a fi admis la Institut.
Deşi mama sa a vrut ca acesta să devină preot, el a mers la facultatea de teatru şi a devenit, în cele din urmă, actor.

Despre dorinţa mamei, marele actor declara: „Am fost un copil cuminte și ascultător iar mama şi-a dorit să devin preot. Am fost şi băiat la altar, mergeam cu preotul cu Botezul. Îmi cumpărase chiar şi veşmânt. Eram mândru când apăream ca băiat de altar, cu veşmântul, era uşor spectaculos. Nu știu ce s-a întâmplat de nu am mai ajuns…”

În anul 1958, în timp ce era în anul II la Teatru, aflat la onomastica unui prieten, de Sfântul Ştefan, o parte dintre participanţi au afirmat că vor să plece în America.
La doar câteva zile, Securitatea îl arestează, pe motiv de „trădare şi trecere de frontieră”, iar ulterior este condamnat la 3 ani de închisoare pentru „nedenunţare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”.
Ceilalţi care au fost arestaţi au primit pedepse mai mari, între 8 şi 12 ani de închisoare.
A fost închis la Jilava, apoi la Periprava, la munci agricole, la cules de porumb, iar în cele din urmă a ajuns în închisoarea din Balta Brăilei, la Salcia, într-o colonie de muncă, unde va lucra la dig, la canalele de desecare. În noiembrie 1961, va fi eliberat din închisoare.
În perioada detenţiei fusese exclus din Institutul de Teatru, rămăsese cu „probleme la dosar”, iar în viaţa cotidiană părea că nu mai avea niciun rost. În plus, Securitatea, care va continua să îl urmărească îndeaproape, i-a pus în vedere să nu divulge nimănui niciun amănunt din perioada de detenţie.

În anul 1963, i s-a permis să dea un nou examen la Teatru, graţie unor oameni care l-au apreciat în primii doi ani de facultate. În anul 1967, a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” din București.

În anul 1973, va debuta, în Bucureşti, la Teatrul Mic, în piesa ”Philadelphia ești a mea” de Brian Friel, regia Sorana Coroamă Stanca.

În anul 1974, a jucat în spectacolul ”Matca” de Marin Sorescu, în care a interpretat rolul logodnicului, alături de regretata Leopoldina Bălănuță, cu care avea să se căsătorească. Despre soţia sa, el remarca: ”Am realizat că o iubesc pe Poldi atunci când a fost internată timp de o lună și jumătate la Fundeni, din cauza unei peritonite. O vizitam în fiecare zi, îi duceam de mâncare și stăteam cât mai mult posibil lângă ea. Și acum îmi mai aduc aminte că m-a rugat să-i fac rost de o casetă cu Demis Roussos. I-am îndeplinit dorința și m-am bucurat de bucuria ei”, povestea actorul.

Mitică Popescu a realizat roluri de excepție în piesele de teatru ”Cititorul de contor” de Paul Everac (1976, regia Paul Everac), ”Să îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello (1978, regia Cătălina Buzoianu), ”Maestrul și Margareta” de Bulgakov (1980, regia Cătălina Buzoianu), ”Niște țărani” de Dinu Săraru (1981, regia Cătălina Buzoianu), ”O femeie drăguță cu o floare și ferestre spre nord” de Eduard Radzinski (1986, regia Dragoș Galgoțiu), ”Pescărușul” de Cehov (1993, regia Cătălina Buzoianu), ”Cum vă place” de William Shakespeare (1996, regia Nona Ciobanu), ”Sonata fantomelor” de August Strindberg (1999, regia Cătălina Buzoianu), ”Școala femeilor” de Moliere (1999, regia Alexandru Dabija), ”Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni (1999, regia Mihai Constantin Ranin), ”Viitorul e maculatură” de Vlad Zografi (2000, regia Nona Ciobanu), ”Alex și Morris” de Michael Elkin (2004, alături de regretatul Ștefan Iordache, regia Gelu Colceag) sau ”Colonia îngerilor” de Ștefan Caraman (2007, regia Nona Ciobanu).

A debutat în film în „Dincolo de nisipuri” (1974) – în rolul Romniceanu – , memorabil, în cariera sa cinematografică, rămânând rolul lui Cocoșilă din filmul ”Moromeții” (1987), de Stere Gulea, în care a jucat alături de Victor Rebengiuc și Luminița Gheorghiu.

Un alt rol de referință este cel din ”Vânătoarea de vulpi” (regia Mircea Daneliuc, 1980), ecranizare a romanului ”Niște țărani”, de Dinu Săraru și una dintre producțiile inovatoare din cinematografia autohtonă, în materie de limbaj cinematografic, în care Mitică Popescu are o apariție excepţională.

Filmografia sa mai include roluri în filme precum ”Stejar, extremă urgență” (regia Dinu Cocea, 1974), ”Mere roșii” (regia Alexandru Tatos, 1976), ”De ce trag clopotele, Mitică?” (regia Lucian Pintilie, 1981), ”Înghițitorul de săbii” (regia Alexa Visarion, 1981), ”Glissando” (regia Mircea Daneliuc, 1985), ”Căsătorie cu repetiție” (regia Virgil Calotescu, 1985), ”Secretul armei…secrete” (regia Alexandru Tatos, 1988), ”Cel mai iubit dintre pământeni” (regia Șerban Marinescu, 1993), ”Dulcea saună a morții” (regia Andrei Blaier, 2003), ”Păcală se întoarce” (regia Geo Saizescu, 2006), ”Ticăloșii” (regia Șerban Marinescu, 2007) sau ”Umilință” (regia Cătălin Apostol, 2011).

itică Popescu a fost un statornic colaborator al Teatrului Naţional Radiofonic, printre piesele în care a jucat aflându-se „Dictatorul” de Alexandru Kirițescu, adaptarea radiofonică de Doina Papp, regia artistică Dan Puican (1999), „Aelita” sau „Declinul lui Marte” de Aleksi Nikolayevich Tolstoi, dramatizarea radiofonică de Camelia Stănescu, regia artistică Cristian Munteanu (1992), „Arden din Fevershaw” de autor anonim englez din secolul al XVI-lea, traducerea Leon Leviţchi, adaptarea radiofonică de Cristian Munteanu, regia artistică Cristian Munteanu (1992), „Ketty se mărită” de Michael Sayers, adaptarea radiofonică de Dan Puican, regia artistică Dan Puican (1987), „Să ucizi o pasăre cântătoare”, de Nelle Harper Lee, dramatizarea radiofonică de Josetta Dan, regia artistică Dan Puican (1984), „Coloana nesfârșită” de Mircea Eliade, adaptarea radiofonică de Alma Grecu, regia artistică Titel Constantinescu (1981), „Cheia succesului” sau „Titanic vals” de Tudor Muşatescu, muzical de Edmond Deda, adaptare Edmond Deda, regia artistică Ion Vova (1988), „Proștii sub clar de lună” de Teodor Mazilu, adaptare radiofonică de Dan Damian, regia artistică Dan Puican (1994) sau „Tatăl nostru care ești în supermarket…” de Petre Barbu, regia artistică Atila Vizauer (2004).

A prezentat una dintre cele mai longevive producții TVR, emisiunea ”D’ale lui Mitică”, difuzată din 2000 la postul TVR 2.

A fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, ”pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului românesc”.

La 27 aprilie 2009, la cea de-a 17-a ediție a galei Premiilor UNITER, Mitică Popescu a fost distins cu premiul UNITER pentru întreaga activitate.
La 14 decembrie 2009, actorul a fost premiat la gala de decernare a premiilor Municipiului București pentru artă și cultură, secțiunea “Artele spectacolului”, care a avut loc pe scena Teatrului Național de Operetă “Ion Dacian” din Capitală.

A rămas fidel Teatrului Mic, unde a jucat până în anul 2010.

La 25 martie 2013, în cadrul Galei Premiilor Gopo, a fost recompensat cu Premiul pentru Întreaga Carieră.

Aproape că atunci când cei mai tineri ne întreabă-actorul acesta mai trăiește? Răspunsul este unul singur-NU.

Arta, spun japonezii, se află la granița fină dintre adevăr și minciună… în astfel de clipe, ne-am dori să fie o minciună vestea despre moartea unui artist, dar granița a fost trecută în teritoriile morții și acesta este un trist adevăr…

Drum lin în lumina, Maestre Mitică Popescu!

Sursa foto-cinemagia