126 de ani de la naşterea scriitorului Ionel Teodoreanu

Bucuresti, 3 februarie 1954: După o zi şi o noapte de viscol străzile oraşului erau blocate cu dalme de nămeţi, Ionel Teodoreanu porneşte totuşi spre tribunal, pe jos, înotând prin marea de troiene. La două sute de metri de casă îşi dă seama că ziua de lucru e compromisă, tribunalul n-are să lucreze şi decide să se întoarcă. Tocmai ajunsese în faţa prăvăliei alimentare din cartier şi vede că e deschisă, se gândeşte să ia ceva pentru acasă… şi intră. Responsabilul îl cunoaşte, se salută şi schimbă câteva cuvinte despre potopul de afară. Când ridică mâna arătând spre cutiile de conserve etalate sus în stelaj, omul de după tejghea îşi vede clientul, ca lovit de trăsnet, prăvălindu-se pe spate în mijlocul magazinului.. A făcut un infarct…
„Am ajuns? Mi-s tălpile sânge
De-atâta pustie de cale,
Stau frânt, aşteptând pe prag de prăpastie în umeda vale.
Nici pisc. Nici stea. Nici vultur. E tare-ntuneric. Nimic nu răsare: nici licăr, nici zare.
Ce vuie-n adâncuri? Tăcerea? Prăpădul? Ori zvon de urale?
O, Tată-al speranţei, te-ntreb, Tu răspunde-mi:
Sunt Portile Nopţii? Sau Porţile Tale?”
Aşa a murit la începutul anului, Ionel Teodoreanu pe cumplita zăpada din iarna aceea. A dispărut ca şi cum ar fi fost înghiţit de zăpezi, ca-ntr-o imaginaţie aproape cu a lui.. metaforică. O întindere albă, nesfârşită.. s-a dus şi n-a mai apărut. Avea puţin peste 50 de ani…
“Dragostea apare la fereastră, înainte de a bate la uşă”, scria Teodoreanu… la fel şi moartea, aş adăuga eu…

Articol editat de Anca Bălălău, 6 ianuarie 2023, 12:23

Ionel Teodoreanu, pe numele complet: Ioan-Hipolit Teodoreanu a văzut lumina zilei pe 6 ianuarie 1897 la Iaşi în casa părinților săi de pe strada Ștefan cel Mare. Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu, profesoară de pian la conservator. Bunicii săi dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (magistrat) și Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (director al conservatorului și conducătorul corului mitropoliei) și Ștefania Musicescu. I-a avut ca frați pe Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) și Laurențiu Teodoreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918.

Ionel Teodoreanu a debutat în revista Însemnări literare în 1919 cu „Jucării pentru Lily”.

Pe 6 ianuarie, se împlinesc 126 de ani de la naşterea scriitorului Ionel Teodoreanu, romancier și avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței.

Între anii 1905 – 1909, Ionel Teodoreanu a urmat cursurile şcolii primare – doi ani la o şcoală din Bucureşti – școala primară germană „Pitar-Moș” – şi doi ani la şcoala „Gheorghe Asachi” din Iaşi.
În perioada 1909-1915 urmează, la Iaşi, cursurile Liceului Internat „C. Negruzzi”, apoi cursurile Liceului Naţional.
În anii 1916-1917, după terminarea liceului, a fost mobilizat la o unitate militară din Botoşani, perioadă care va fi consemnată în romanul ”Bal mascat”.

La finalul anului 1918 o cunoaşte, la Iaşi, pe Lily Lupaşcu (Maria Ştefana Lupaşcu, cunoscută ca scriitoare sub pseudonimul Ştefana Velisar-Teodoreanu), cu care s-a căsătorit în anul 1920, iar un an mai târziu s-au născut cei doi copii gemeni ai scriitorului, Osvald şi Ştefan.
În 1919, a debutat ca scriitor în revista ”Însemnări literare”, cu schiţa ”Bunicii”, publicând în aceeaşi revistă şi seria de poeme în proză intitulate ”Jucării pentru Lily”.

Tot în anul 1919, a promovat examenele pentru anii de studii ai Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi şi, în 1920, a obţinut diploma de licenţiat.
A profesat avocatura în Baroul Iaşi, iar după 1938, când s-a stabilit la Bucureşti, în Baroul Ilfov. A fost, de asemenea, şi director al Teatrului Naţional din Iaşi (1930-1933).

Scrisul îi va ocupa, însă, cea mai mare parte a timpului liber, iar cele mai multe cărţi ale sale s-au născut în lungile zile de vară, când, obosit să pledeze în procese, se retrăgea împreună cu familia la Mănăstirea Agapia din Neamţ. Acolo, în cerdac, scria până după-amiază.
În anul 1923 a apărut primul său volum de proză, „Uliţa copilăriei”. Este legat, ca și fratele său Păstorel Teodoreanu, eminent epigramist, de grupul Viața Românească, tutelat de Garabet Ibrăileanu. Prima descoperire a noului scriitor în mediul literar ieșean aparține lui Demostene Botez. Pe acesta, Ionel Teodoreanu îl cunoștea încă din anii de liceu. Fiind unul din animatorii Însemnărilor literare – de sub conducerea directă a lui Mihail Sadoveanu și George Topârceanu – și deja colaborator al lui Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez îl prezintă marelui critic pe mai tânărul său prieten.

Tenacitatea lui Garabet Ibrăileanu de a-l susține pe Ionel Teodoreanu, în care vedea un membru al grupării de la Viața Românească cu drepturi egale față de ceilalți, se sprijinea nu atât pe valoarea intrinsecă acordată „Jucăriilor pentru Lily”, cât pe speranțele mari pe care și le pune în viitorul artistic al protejatului său. Speranțele criticului nu sunt înșelate, și încă din primul an al noii ei apariții Viața românească începe să aibă în Ionel Teodoreanu pe unul dintre colaboratorii ei tot mai activi și mai de valoare.

Anii 1920, 1921, 1922 și 1923 nu sunt deosebit de productivi, căci în acest răstimp scriitorul publică destul de puțin: povestirile ce vor intra în volumul „Ulița copilăriei” și alte câteva ce nu vor rămâne decât în paginile revistei Viața românească, la care se adaugă traducerea articolului „Amintiri despre Tolstoi” al lui Maxim Gorki.

Începând cu anul 1924 însă, Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv în revista Viața românească, până în anul 1928, părți ale celor trei volume ce compun acest roman.
Critica a subliniat prospețimea condeiului său în evocarea copilăriei și a adolescenței exuberante. Criticul literar George Călinescu îi ironiza stilul încărcat, ușor baroc, poreclindu-l „Metaforel” și îi desființează în „Istoria literaturii române de la origini și până în prezent” cele trei romane ale ciclului „La Medeleni”. Călinescu creează chiar și un verb pentru a desemna stilul lui Teodoreanu, a „medeleniza”. Totuşi, întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintâi război mondial i-au reținut atenția, Liviu Rebreanu menționa printre primii, pe Ionel Teodoreanu: „căruia îi transmit salutul și mulțumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris și pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aș fi putut scrie niciodată”
Presărând cele trei părți ale cărții cu întâmplări din propria viață, se pierde subtil în analiza sufletului omenesc. Creează câteva tipuri memorabile de fete -Olguța, Monica.
”

Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul meu şi sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec şi tremurul mâinilor care-l caută[…]Nu poţi pleca din tine însuţi. Poţi schimba o odaie punând o floare, deschizând o fereastră – dar un suflet!… Trăia. Ceea ce presimţise exista. Viaţa nu era un efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări şi resemnări; viaţa era delir, tumult în soare, bucurie respirată” sunt frânturile unei adolescenţe întârziate pe sufletul unei nostalgii ce nu apune, zidită din trupul gândurilor unor scrieri ce au adunat multe generaţii prin harul celui care a fost romancier si avocat roman interbelic, Ionel Teodoreanu!

Puțin cunoscut este faptul că, neîntrerupându-și activitatea de avocat și scriind în această perioadă două ample romane – „Fata din Zlataust” si „Golia”, ambele în câte două volume, între 1930 – 1933, Ionel Teodoreanu deține postul de decan al Teatrului Național din Iași. Este singura funcție oficială pe care o are de-a lungul vieții. Perioada directoratului lui Ionel Teodoreanu rămâne un moment distinct, prin calitatea sa ridicată, în istoria Teatrului Național. Conștiinciozitatea exemplară și pasiunea nedezmințită, dublată de o remarcabilă competență, caracterizează în cel mai înalt grad persoana tânărului director.

“Destinul fiecărui om e şi o fericire şi o pedeapsă. La unii precumpăneşte pedeapsa, la alţii fericirea. Totuna, tot acolo ajungi, regretând că s-a sfârşit aşa de curând sau regretând că nu s-a sfârşit mai repede. Tot nemulţumiri, tot zbucium, tot dezechilibru. Fiecare e trimis prin viaţă la destinaţie, împachetat într-un destin impermeabil“.
Pentru mine, încă se joacă de-a viaţa şi de-a moartea Lorelei, Catul Bogdan, Olguţa sau Dănuţ, poate că un colţ de Rai , acolo Sus se numeşte acum La Medeleni , iar undeva într-un ungher al său , Ionel Teodoreanu este asemeni personajului său: „Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum cănta copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteraneeni.Cânt cu mâna întinsa sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răpântii de drum. Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea”.

Bucuria şi durerea lui Ionel Teodoreanu sunt recunoscute în operele sale: La Medeleni, Lorelei, Pe Ulita copilariei, În casa bunicilor, Masa umbrelor, ultimele trei dintre aceste lucrări având caracter memorialistic.
Rămas bun, suflet din fântâna nopţii. Cocoşii cântă. Lumina zilei aşteaptă minciuna”, scria Ionel Teodoreanu despre el, despre noi, despre cei care îl vor descoperi… sau nu… sau mai pe scurt, ” Mi-e dor de mine cu sufletul altuia”.

Până la urmă, Ionel Teodoreanu ”Trăia dincolo de viaţă, privind şi ascultând două ninsori care se oglindeau: cea de la fereastră şi cea din el”!…