Povestea maşinilor care au construit România: Camioanele româneşti de altădată, readuse la viaţă de colecţionarul de autovehicule de mare tonaj din Banat

Adevăratul muzeu al Uzinelor Steagul Roşu nu este la Braşov, ci la Iabalcea în Caraş-Severin, pentru că aici trăieşte sufletul care dă o nouă viaţă camioanelor româneşti de altădată.

Articol editat de Gerhard Chwoika, 1 noiembrie 2024, 17:00 / actualizat: 5 noiembrie 2024, 20:21

Despre colecţionarul Petru Filca din Banatul de Munte şi povestea autocamioanelor româneşti de altădată aflaţi în documentarul de mai jos:

„… pasiunea e de când mă ştiu. Mi-au plăcut camioanele şi sunt şi de profesie. Tata a fost şofer, mergeam cu el pe toate coclaurile şi profesia tot aia e şi a mea, de şofer şi mecanic şi electrician, toate la un loc. Mi-am dorit să am câte un exemplar de fiecare din producţia de la Autocamioane Braşov pentru că uzina e pe cale de dispariţie şi m-am gândit să am câte un exemplar din fiecare. Nu voi reuşi să am din toate că unele au dispărut definitiv, dar în mare parte din ce am putut să colecţionez, am adus în parcul meu. În prezent am 4 exemplare în stare bună de funcţionare şi două sunt în curs de recondiţionare, în limita posibilităţilor că şi aici e vorba de partea financiară, cât şi cum pot şi eu. Depun un efort deosebit pentru că aşa merge la noi. Toate autocamioanele din colecţia mea fac parte din seria SR – Steagul Roşu; cel mai vechi e în construcţie, un Carpaţi 131, apoi am un Carpaţi 132, un Bucegi 114, un Dac 6135 şi un Dac CN militar 8135. Care sunt de profesie ştiu cum arată, unii au mai şi lucrat pe ele şi cunosc. Exemplarele pe care le-am amintit sunt toate funcţionale, doar bateriile le mut de la una la alta atunci când le pornesc. Din acestea trei exemplare sunt vehicule istorice, înscrise în circulaţie şi la care am şi câteva facilităţi, cum ar fi că nu plătesc impozitul şi rovigneta.

Din simplul fapt că multe piese şi ansambluri nu se mai găsesc, sunt “client” fidel la punctele de colectare pentru fierul vechi şi ce văd pe-acolo iau la kilogram, unii le duc, iar eu le iau înapoi. Adun bucăţile că sunt pe cale de dispariţie, iar cei care mai deţin piese sau părţi ale unui camion preferă să le ducă la fierul vechi decât să le dea la un preţ rezonabil. Detaliile toate pe care sunt nevoit să le refac le am în memorie pentru că pe o mare parte dintre aceste tipuri de autocamioane am lucrat şi am prins şi Bucegi-ul şi SRD-ul cu care am făcut şi şcoala de şoferi şi mi-am început activitatea, apoi cu SAVIEM, cu Raba, am fost şi pe la pădure, am şi experienţă în domeniu şi le stăpânesc.

Nu mă consider chiar singurul colecţionar din ţară, mai sunt câţiva cu câte un exemplar, două, dar trebuie să recunosc că mai nebun ca mine mai rar pentru că am cele mai multe modele, dar în Caraş-Severin sun tunic, mai există unul cu un IMS, bine pus la punct, dar eu sunt unicat cu mai multe tipuri şi variante. Am însă o mâhnire că nu interesează pe nimeni, toţi caută să le ducă la fier vechi să facă un ban rapid, să se înavuţească. Au fost foarte multe exemplare în cadrul armatei, dar greu ajungi acolo, ei le fac pachet şi le taie, le casează şi le trimit la fier vechi şi asta mă deranjează foarte tare.

În prezent lucrez la primul tip de SR 131 Carpaţi, apărut imediat după Steagul Roşu, e un camion de 3 tone, 4×2, fără tracţiune pe faţă. Sunt în foarte multe grupuri de profil şi colaborez cu alţi pasionaţi din ţară, facem schimburi de piese între noi, ce am eu nu au ei, ei îmi dau ce nu am eu şi tot aşa. Este binevenit acest schimb de piese pentru că nu mai prea sunt, dar măruntaie se mai găsesc.

Recondiţionarea autocamioanelor este foarte anevoioasă. După posibilităţile şi piesele pe care le am, timpul alocat unui exemplar este de aproximativ un an de zile. Nu lucrez zilnic pentru că nu îmi permit, mai am şi alte probleme. Lucrez când pot, când am chef, uneori mă supăr şi le părăsesc, apoi revin mâine zi şi aşa mai departe. Aceste bijuterii pe roţi sunt parte din mine, nu le-aş putea înstrăina niciodată, dacă aş avea 100, parcă mi-ar mai trebui unul; nu mă pot despărţi sub nicio formă de ele. Pe viitor când nu voi mai putea să fiu activ, le las copiilor mei, iar când nu voi mai fi deloc să facă ce vor cu ele pentru că imi este foarte greu să mă despart de ele. Depun un efort deosebit pentru că este o colecţie costisitoare şi nu sunt bani, asta este ideea că, dacă ar fi m-aş descurca altfel, dar fac aşa cum pot că în ziua de azi e greu. Statul nu ne susţine cu nimic, totul e pe cont propriu. Când am bani mai iau câteceva, mai o vopsea, mai o piesă ce pot şi eu. În afară de camioanele în mărime naturală mai am şi o colecţie de machete, tot în domeniul ăsta, machete la scara 1:43, 1:24 cu camioane şi maşini mici, cam tot ce s-a produs în România, nu sunt interesat de alte firme; ca să vadă şi copiii că s-a produs odată şi la noi şi acum totul e distrus, de după 89 încoace s-a ales praful de toate uzinele noastre. Şi copiilor de la şcoli le-aş putea prezenta modelele pe care le deţin, doar că momentan nu am alocat timp să le parchez pe toate la un loc într-un şopron, să am un spaţiu de expunere, de prezentare adecvat pe ani de fabricaţie, în prezent le ţin pe lângă casă.

De-alungul timpului, cu camioanele mele am participat la retroparade, la Reşiţa şi la Arad cu SR 114 şi am mai luat parte şi la filmări în Timişoara şi Arad în care a apărut şi Carpaţi-ul şi Bucegi-ul, precum şi în cetatea Sighişoarei pentru că aveau nevoie de un camion vechi. A fost o satisfacţie deosebită, mi-au dat benzină, m-am dus la drum lung şi pentru mine acest lucru a contat foarte mult, să simt din nou pe şosea anii 60, epoca de glorie a României”.

Consătenii lui Petru Filca, precum Nicolae Ifca – directorul Administraţiei Parcului Naţional Semenic – Cheile Caraşului, se mândresc cu acest om de ispravă şi cu realizările sale. “Pe lângă faptul că iubeşte meseria, s-a implicat foarte mult în restaurare, ceea ce nu o fac foarte mulţi. În judeţul Caraş-Severin este printre puţinii care fac acest lucru, pot spune chiar că este singurul. De-alungul anilor, printre punctele de vizitare ale ariei naturale protejate, cum ar fi obiectivele din împrejurimile Iabalcei, i-au trecut pragul şi au avut ocazia de o incursiune scurtă prin muzeul de autocamioane în aer liber a domnului Petru Filca, mulţi arătându-se interesaţi de o plimbare cu unul din autovehicule. Mă bucur şi mă mândresc cu consăteanul meu Petru Filca”.

Nicolae Ifca mizează pe sprijinul autorităţilor locale ca într-un viitor nu prea îndepărtat să aibă dorinţa de a pune în valoare unicul muzeu în aer liber din vestul României de autocamioane funcţionale din satul Iabalcea, comuna Caraşova, judeţul Caraş-Severin, un obiectiv care merită promovat din punct de vedere turistic pe harta regională, naţională şi europeană, alături de unicatele de floră şi faună din arealul protejat al Parcului Naţional Semenic-Cheile Caraşului.

Surse foto: Facebook Petru Filca şi Radio România Reşiţa