Mesagerul UCMR – publicaţia care, timp de câţiva ani, a consemnat o parte importantă din istoria industrială a Reşiţei
Dacă Ziua Culturii Naţionale este marcată anual la data la care se comemorează naşterea poetului Mihai Eminescu, iar motivul pentru care a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a culturii naţionale ar putea fi acela că personalitatea marcantă a poetului nepereche, nu doar în literatură, ci şi în jurnalism i-a impresionat atât pe contemporanii săi, cât şi pe cei din generaţiile următoare, Radio Reşiţa s-a gândit să aducă mai aproape de ascultători activitatea publicistică a unui colectiv redacţional din Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa, una din cele mai vechi societăţi industriale din România care a sărbătorit anul trecut frumoasa vârstă de 250 de ani.
Articol editat de Gerhard Chwoika, 24 mai 2024, 17:00 / actualizat: 24 mai 2024, 21:44
Alături de ing. Doru Bratu, redactor şi coordonator al publicaţiei „Mesagerul UCMR” puteţi afla lucruri inedite despre ziarul angajaţilor şi povestea uneia dintre cele mai mari uzine din oraşul de pe Bârzava, astăzi devenită istorie:
„… am avut nişte discuţii în uzină, referitor la poziţia pe piaţă, asigurarea de contracte, noutăţi comerciale, situaţia financiară a uzinei şi toate acestea nu erau foarte bine cunoscute de cei care lucrau in unitate. Acest ziar a fost destinat salariaţilor din UCMR. Şi-atunci s-a venit cu ideea, hai să încercăm să ducem cumva aceste informaţii către angajaţi. Şi-anume de ce? În acel timp funcţiona bursa zvonurilor: că o fi, c-o păţi, că avem sau nu de lucru, păi hai să vedem cum stă uzina cu adevărat şi ne-am gândit să facem un ziar. Am plecat de la denumire, cum să-i zicem. De la „Sub Dealul Golului” ne-am oprit la „Mesagerul UCMR”. Era cel mai sugestiv, cel mai direct nume, având în vedere scopul pentru care l-am gândit. Şi sigur alături de informaţiile pe care le-am enumerat deja, să avem şi noutăţi importante pentru vremea aceea, cum ar fi: informaţiile despre piaţa de capital pe care lumea nu ştia ce înseamnă, apoi informaţii despre conducerea supremă a uzinei, precum ar fi: adunările generale ale acţionarilor, şedinţele de consiliului de administraţie, ce hotărâri interesează oamenii, dar şi informaţii mai puţin cunoscute angajaţilor, cum ar fi creşterea sau scăderea capitalului social şi aşa mai departe. La fel erau informaţiile legate de performanţele financiare ale uzinei. În acei ani, acestea erau extraordinare. Profitul din exploatare era de minimum 30%; din păcate acest profit era diminuat de pierderea financiară datorită faptului că uzina nu avea proprii bani şi trebuia împrumutată de la bănci cu dobânzi prohibitive şi-atunci am vrut să aducem la cunoştinţa oamenilor ce se întâmplă în uzină. Ne-am gândit încă de pe-atunci că va urma privatizarea, ce se-ntâmplă cu aceasta, era foarte important pentru oameni, oare ce va fi?
Primul număr al ziarului l-am făcut în august 1999, iar ultimul la care am lucrat eu a fost în ianuarie 2004 când deja se bătuse palma cu cel care a preluat acţiunile de la FPS, actualul AVAS, care era proprietarul a 61% din totalul capitalului social, înainte de a le vinde lui INET AG şi acesta este şi numărul 37 al publicaţiei. După ce am plecat eu din uzină au mai fost vreo două-trei numere, din păcate atât, acelea nu le mai am în arhivă şi nici nu mai ştiu ce ar mai fi putut scrie INET AG (n.r. societate cu sediul în Elveţia, care a preluat aproape 61% din totalul de capital social al UCMR de la FPS la începutul anului 2004. De atunci UCMR a încetat să mai fie de stat).
Biroul principal al ziarului era în compartimentul privatizare şi relaţia cu piaţa de capital pe care l-am condus, dar am cooptat un colectiv de redacţie care ne ajuta în „suferinţa creşterii ziarului” ca să spun aşa, compus din: Ion Gheju – şef serviciu investiţii, Doru Bratu – subsemnatul, regretatul Dan Perianu, Jeni Mărgan, Gabi Bodea care era fotograful uzinei, dar şi al nostru şi Virginia Sallay – secretara noastră care ne servea cu de toate. A mai fost şi Flavia Carabeţ şi domnul economist Gabriel Bărbucenescu printre cei care ne dădeau o mână de ajutor.
Cum era făcut ziarul nostru? Fiecare autor, inclusiv eu sau domnul Perianu, care era sufletul din punct de vedere al istoriei uzinei, ne tehnoredactam singuri articolele. Până atunci nu ştiam absolut nimic despre ce înseamnă şi cum se face un ziar. Şi-atunci am făcut un concurs, ca să zic aşa, cu Pre-Press, adică toate aceste articole se dădeau la Pre-Press, era regretatul domn Zincescu cu tipografia Tipo-Teh. El era cel cu care am stabilit şi formatul ziarului, care este de un anumit fel şi pe care l-am păstrat foarte mulţi ani, cum să arate prima pagină şi cum să fie ultima. Restul le găsea loc şi domnul Zincescu le aranja în pagină. După această muncă, şpaltul se întorcea la noi la birou şi începeam corectura. Şi când aveam timp o făceam eu, când nu, colegii, dar nu e aşa de simplu să faci corectura la un ziar. De ce? Cel care corectează la final lucrarea nu trebuie să citească tot ziarul că nu are timp. Şi-atunci, de exemplu, dacă lipseşte o virgulă, scoţi afară locul respectiv şi pui virgula şi-atunci corectorul ştie că acolo urmează acest semn de punctuaţie. Apoi, dacă rândurile sunt prea apropiate se pune un semn, dat tot în afară, ca să-l vadă cel care corectează şi aşa mai departe. Deci nu este deloc simplu, ci este o întreagă tehnică pe care trebuie să o înveţi dacă vrei să fie bine. Sunt corecturi tehnice, dar şi asupra unor articole dacă sunt bune sau nu şi au mai fost situaţii în care unele articole au supărat prin conţinutul lor pe unii. Aveam o rubrică de genul alb şi negru, nu se numea ea aşa, dar aşa am gândit-o noi, aşa erau subiectele; de exemplu faptul că în unele secţii nu era căldură sau nu se asigurau materiale pentru procesul de producţie, le-am scris pe toate acolo, iar treburile astea au deranjat pe câţiva. Noi le-am scris ca să fie un exemplu pentru cei care trebuiau să rezolve situaţia respectivă.
Ziarul era finanţat de uzină, directorul Obădău de pe vremea aceea ne-a susţinut de la momentul zero. Am avut o discuţie cu dumnealui atunci, eram eu şi domnul Gheju şi ne gândeam ce să facem să punem la punct zvonistica, iar oamenii să cunoască ce se-ntâmplă în uzină şi am hotărât să facem un ziar că nu o fi foc, dar nu a fost aşa de simplu. Nu am făcut un ziar doar pentru cineva ca o gazetă de perete de dinainte de Revoluţie (n.r. Revoluţia română de la 1989) cu informaţii cu limbă de lemn şi seci.
Tirajul ziarului era de 500 – 600 de exemplare la fiecare număr, distribuite gratuit. Aveam listă de difuzare în uzină, începând cu conducerea şi până la ultima secţie, de exemplu: Mecanică grea: 30 de bucăţi.
Deja din primele numere ale ziarului am primit feedback-ul cititorilor. Citez din numărul apărut în octombrie 1999: „Aţi citit ultimul număr al Mesagerului UCMR?” întreabă reporterul. „Da, am văzut că se face treabă bună în UCMR şi că se organizează serios munca la toate nivelele”. Reporter: „Ce părere aveţi despre ideea editării unui asemenea ziar, înţeleg că l-aţi citit?”. „Este o idee foarte bună, dar trebuie un tiraj mai mare. Nu s-au primit decât câteva exemplare la CTC-laboratoare. Mi-a plăcut mult primul număr”, a precizat Petrache Laudoniu – lider sindical CTC. „Am primit un exemplar. A fost promiţător primul număr. A atacat probleme de interes şi m-am bucurat că s-au făcut trimiteri şi la laboratoarele noastre, că suntem şi noi în atenţie. Aş vrea asta şi pe mai departe”, am aflat de la Luminiţa Bărbulescu – şef laboratoare.
Au fost câteva lucruri, publicate în paginile mesagerului pe care lumea nu avea de unde să le ştie deşi s-au întâmplat chiar în uzină. De exemplu în 14.09.1999, uzina a fost vizitată de ministrul industriilor Radu Berceanu şi preşedintele Senatului, Petru Roman. Sigur că nu am putut noi să scriem foarte multe despre ce au discutat ei acolo, dar am spicuit câteceva. În 7 iunie 1999 uzina a fost vizitată de James Rosapepe – ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România (n.r. actual senator al statului Maryland) care ne-a ajutat să facem o legătură cu firma General Motors. Dacă acest contract ar fi fost perfectat în 1999, vă daţi seama unde era uzina acum…?!. Mi-am amintit un lucru pe care lumea nu îl ştie sau l-a uitat, deşi publicaţiile de la vremea respectivă l-au abordat aşa cum trebuie. În 1997 a fost o tentativă de privatizare a uzinei prin emisiune de noi acţiuni care să fie oferite investitorilor internaţionali şi uzina a fost vizitată de reprezentanţii Novecon Financial Limited cu sediul în fostele turnuri gemene. Deci a venit un american, nu aveam încă ziarul, era în 1997 şi acest om a venit să vadă ce înseamnă UCMR, iar eu m-am ocupat de el. La ora 9.00 dimineaţa ne întâlneam, stabileam cu cine ne vedem în ziua respectivă şi nu doar cu conducerea, chiar şi ultimul contabil a fost întrebat: oare aici cum este, contul acesta cui aparţine, piesa asta cum trebuie fabricată, ce se produce aici, putem să mergem în uzină să vedem şi-atunci am mers cu dumnealui începând de la sectoarele calde şi până la SM2 unde se făceau electroechipamentele, turbinele. Ne despărţeam pe la ora 18.00, ziceam uite mai merge omul ăsta mai bea o cafea, mai face una alta, dar nu. Dimineaţa la ora 9.00 venea deja cu proiect de marketing în domeniul turbine sau pentru sectorul cald sau pentru secţia pe care o vizitasem cu o zi înainte. Muncea toată noaptea şi ne prezenta situaţia îmbrăcată în cifre. Era deosebit de bine pregătit.
În 1997 capitalul social al societăţii era undeva la 150 de miliarde de lei şi ne-am gândit să mai emitem acţiuni în valoare de 150 de miliarde de lei, care să fie vândute pe piaţa primară de acţiuni către investitori din 3 pieţe: America de Nord, Europa şi Asia. Deja găsise omul cumpărător. Ce însemna asta? FPS-ul care avea 60% din cele 150 de miliarde ar fi devenit acţionar minoritar. Din păcate nu s-a găsit înţelegere la nivelul FPS-ului şi ce ar fi însemnat o uzină de talia UCMR-ului să fi avut acţionari privaţi din acele părţi ale lumii. Şi situaţia acţionariatului era cam cum a fost pe vremea UDR-ului. UDR-ul nu a avut un proprietar, ci vreo 7 şi ei hotărau în Consiliul de Administraţie ce se-ntâmplă, cum se-ntâmplă şi aşa mai departe. Era o oportunitate extraordinară pentru uzină, dar din păcate politica de atunci cu da, da, da facem a rămas mai mult nefăcută şi astăzi vedem glorioasele realizări.
Jubileul locomotivelor cu aburi a fost marcat de noi şi în anul 2002, în numărul din septembrie am avut câteva pagini speciale legate de fabricarea acestora. Puţină lume însă ştie că prima locomotivă, aceasta care este expusă la intrarea în Muzeul de Locomotive cu Aburi în aer liber din cartierul Triaj a avut primul parcurs în ziua de 6 septembrie 1872 în uzină, de la platoul de furnale şi până la mina Secu, câţiva kilometri şi tot în aceeaşi zi de la Reşiţa pe traseul Bocşa-Ocna de Fier, pe un tronson de 31,3 km.
La UCMR locomotive s-au făcut timp de 92 de ani: 1.461 de exemplare. Începând cu locomotiva de tip 50 de mii, 266 de bucăţi între anii 1926-1941. Apoi au urmat locomotivele mai mari, terminând cu cele din seria 142 de mii de 2.700 de cai putere, cele mai puternice fabricate la noi şi pot să spun că şi în lume. Data de 6 septembrie 1872 a fost consemnată în toate ziarele de profil din Europa, deci noi încă de pe-atunci eram în Europa. Acest eveniment a pus Reşiţa pe harta exclusivistă a fabricanţilor de locomotive. Din păcate, în muzeul locomotivelor cu aburi din Reşiţa, înfiinţat la iniţiativa inginerilor Silviu Bordan şi Iosif Şchiopu, care le fabricau, cu marele ajutor al fostului primar Mircea Popa, nu avem locomotivele speciale făcute în ultimii ani. În 1961 a fost construită ultima locomotivă. Am livrat conform convenţiei de armistiţiu în URSS, 224 de bucăţi, iar ca o curiozitate, în China au ajuns 10 bucăţi şi în Republica Democrată Coreea de Nord 24 de bucăţi. Le-am urmărit parcursul şi în 2002, în fosta URSS mai erau 4 bucăţi, în stare de funcţionare, dar în parcul rece şi în China mai existau 4 bucăţi în funcţiune din cele 10 livrate, pentru tractarea navetelor de cărbune. Aceste momente de la cei 130 de ani nu au rămas nemenţionate, Poşta Română a editat în 2002 seria de 6 timbre „Locomotive cu abur”, iar acum filatelistul amator Erwin Josef Ţigla care este şi preşedintele Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, continuă cu emiterea de plicuri ocazionale şi ştampile de o zi despre locomotivele fabricate timp de peste 9 decenii în oraşul de foc.
Dacă mă întrebaţi astăzi de Ziua Culturii Române dacă UCMR-ul mai are o şansă de revenire, vă răspund că este o întrebare foarte grea. După cum se ştie, o societate comercială, mai ales de mărimea uzinei de la Reşiţa nu este o adunătură de active, de hale industriale, de maşini, de birouri ci trăieşte din oamenii săi. UDR-ul a creat foarte greu oameni, ucenicia dura 3 ani. Tot aşa era oarecum şi până la Revoluţie. Oamenii învăţau carte şi erau trimişi în uzină, direct în producţie. Şi eu am făcut un liceu tehnic şi stăteam în uzină şi ce ne dădeau aia făceam. Intrai acolo şi vedeai cum este. Erau nişte maistori nemţi, unguri, dar şi români de-ai noştri foarte bine pregătiţi care nu făceau piesele cu micrometrul, ci cu „nasul” pentru că aveau acel simţ intelectual şi tehnic care acuma din păcate s-a pierdut. Într-o uzină, oamenii sunt cei mai importanţi. În măsura în care aceştia mai există, sigur că uzina ar avea şi viitor. Un investitor ar putea să vină şi să zică poftiţi 10 miliarde, faceţi din nou uzina, dar vor fi probleme pentru că peste noapte nu va putea veni nimeni să stea la capătul strungului şi să ştie cum să facă. Cu atât mai mult turbinele care cele mai multe dintre ele sunt unicat. La ultima mare retehnologizare a Hidrocentrale de la Porţile de Fier 1, UCMR-ul a făcut paletele de turbină pentru că cei care au primit în lucru comanda, o mare uzină din Elveţia, nu a reuşit să le facă pentru că apărea fenomenul de descărcare electrică pe suprafaţa elementelor, care în timp ducea la distrugerea completă a acestora. Cum nu au ştiut străinii să le facă, au fost aduse la Reşiţa, le-au făcut meseriaşii noştri cu acea inteligenţă tehnică de care aminteam şi care numai prin practică poate să existe. Deci or fi ei elveţieni, precişi şi exacţi, doar că nu au reuşit să le de-a de capăt paletelor turbinelor şi le-au adus pentru finalizare la Reşiţa. În concluzie, UCMR-ul ar avea mici şanse de revenire, dar numai pe anumite sectoare. Spre exemplu, sectorul cald nu mai există pentru că lucra în pierdere. Studiile de restructurare se făceau deja din 1996, la care am participat şi în care se punea problema să renunţăm de tot la sectorul cald. UCMR-ul avea o structură de fabricaţie de la cel mai mic la cel mai mare, adică porneai de fontă şi oţel şi pe partea cealaltă ieşea turbina, motorul electric etc, toate cu elemente turnate. Acum şi să vrei, gradul acesta de integrare nu mai există. Ar trebui lucrat cu un investitor sau un fabricant foarte serios dacă se vrea reluarea producţiei, dar oare aşa ceva mai există şi oare se mai vrea…?”
Criticul literar Tudor Vianu spunea că ”fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci„, aşa cum şi noi reşiţenii suntem astăzi fără UCMR.
Povestea Mesagerului UCMR o puteţi afla sâmbătă, 25 mai în emisiunea “Oameni şi Locuri”, doar aici pe 105.6 FM, de la 15:15!
