Viaţa după „Colectiv“. Supravieţuitoare: „Nu mai aveam piele pe mâini. A fost un coşmar. Vina ne aparţine tuturor, n-ar trebui să mai închidem ochii la nereguli“

Arhitecta Mariana Oprea este o fire optimistă, veselă, iar râsul ei constant este molipsitor. Face glume pe seama serii de 30 octombrie, deşi şi-a pierdut prietenii pe care îi vedea des la concertele din „Colectiv” în urma incendiului. Tânăra în vârstă de 29 de ani se emoţionează când povesteşte despre membrii trupei pe care îi cunoştea şi cu care era prietenă: „Îi ştiam de la facultate, prin fratele meu şi de când cântau în trupa «Umbre şi lumini». Vlad Ţelea mi-a făcut cadou şi o chitară”.

Articol editat de Mirabela Afronie, 1 mai 2016, 10:14

Când a început incendiul, nici ea nu se aştepta ca acesta să se extindă. Era la bar când scânteia a ajuns la stâlp. Băiatul cu care era în club a ieşit mai repede decât ea, însă tânăra şi-a prins piciorul drept când a ajuns în container şi a fost învăluită de celelalte persoane. A simţit doar cum părul ei lung şi negru îi sfârâia, iar apoi a leşinat. Când s-a trezit, a încercat să iasă pe picioarele ei, fără să lovească persoanele care ţipau sau gemeau în jur:

„Norocul meu a fost că nu mi-au luat hainele foc. Am fost îmbrăcată cu o rochiţă cu bretele, bretele care de altfel au şi rămas ampretate pe mine, pot spune că încă o port. Am leşinat. Simteam că-mi sfărăie părul. Când m-am trezit, mă zbăteam să ies fără să lovesc alte persoane, pentru că şi ele ţipau şi gemeau. Aveam adrenalina puternică şi nu simţeam durerea. Am avut noroc că m-a văzut cineva, deoarece căzusem cu capul foarte aproape de prag. M-a luat de subraţ. M-am ridicat pe picioarele mele, încercam t

oată lumea care ieşea era neagră din cap până în picioare, nu mai aveau piele, aveau hainele rupte, erau ţipete în jur, urlete şi fum. A fost o imagine de coşmar”.

Nici nu ştia cât de gravă este situaţia în ceea ce o privea: „De la coate în jos văzusem că nu mai am piele pe mâini. Îmi atârna în jos. Mă uitam la unghii pentru că ştiam că le aveam date cu ojă neagră, însă acum vedeam doar vreo două unghii negre, una albă, nu ştiam dacă mi-a sărit doar oja sau sărise unghia cu totul”.

Credea că este arsă doar pe mâini, unde îşi vedea pielea curgând: „M-am rugat de cea de-a doua ambuianţă să mă ia, să mă ducă până la spital. Credeam că am doar mâinile afectate şi că e de ajuns un bandaj sau nişte creme, să îmi dea cu ele să mă refac şi să merg acasă. În ambulanţă începusem să mă lovesc la viraje şi, deşi nu simţeam durerea, aveam o oarecare jenă pe spate. Atunci mi-am dat seama că sunt mai afectată decât doar ce vedeam pe mâini”.

Când a ajuns la spital, nu voia decât o cremă sau să o consulte şi pe ea cineva, dacă au timp, ca să poată merge acasă. În schimb, au dezbrăcat-o şi au internat-o.

„Nu ştiam dacă visez sau îl văd pe Iohannis“

Vineri seară, Mariana a ajuns la Spitalul Colţea, iar sămbătă dimineaţă a fost transferată la Spitalul Mlitar. Când a ieşit din Spitalul Colţea, familia ei şi prietenii nici nu au recunoscut-o şi au confundat-o cu un alt băiat alături de care urma să fie transferată. Din perioada în care a stat internată în Spitalul Militar nu îşi aduce aminte foarte multe: „O doamnă asistentă mi-a zis că am schimbat Guvernul şi nu înţelegeam nimic. A venit şi Iohannis la un moment dat la noi în spital şi nu ştiam dacă visez sau îl văd”.

După o săptămână, a fost transferată în Viena, împreună cu Alexandru Hogea, alături de care a stat în acelaşi salon la Clinica AKH, şi unde s-a trezit după o lună şi jumătate, stresată că trebuie să ajungă la birou. Nici nu ştia cât timp trecuse pentru că fusese puternic sedată. În Viena, pe lângă problemele de sănătate, mai apăruse încă una: „Au fost divergenţe pe partea financiară pentru că statul nu plătea spitalizarea, întărzia cu plata, eram ameninţată zi de zi că mă dau afară. Eu aveam răni deschise, nu puteam să fac nimic. Îmi tot spuneau că o să plec acasă, ceea ce pentru mine a fost un şoc. Tot îmi spuneau că o să mă întorc în ţară pentru că statul meu nu plăteşte. Mie îmi spuneau zilnic asta, dar alor mei nu. Nu ştiu să fi luat legătura cu ţara sau cu consulatul”.

Tânăra a suferit arsuri pe 45% din suprafaţa corpului şi are toate degetele de la mâna stângă amputate, iar la mâna dreaptă a rămas doar cu patru: „Am arsuri de la brâu în sus, pe faţă, am mâinile arse până la umeri, pieptul, spatele, scalpul, gâtul, picioarele. Pe coapsa dreaptă am pusă o grefă destul de mare, iar pe stângul arsura nu a fost atât de mare şi au putut doar să mă coasă”. Nu mai ştie câte intervenţii chirurgicale a suferit: „Foarte multe, nu pot să ştiu exact. Au fost cel puţin două procedee destul de îndelungate pentru grefele de piele. Primele nu au prins din cauza infecţiei, au fost înlăturate, iar abia a doua oară am avut noroc să prindă”.

„Sunt norocoasă că trăiesc“

Acum, viaţa ei este schimbată complet, însă a rămas la fel de frumasă, optimistă şi veselă ca înainte: „În viaţa mea s-au schimbat foarte multe. Totul s-a schimbat. În primul rând, modul în care văd viaţa. Mi-am dat seama că sunt o persoană extrem de norocoasă, că trăiesc, că am posibilitatea de acum încolo să ajut mai departe, să lupt pentru un minimum de schimbare pe care pot să îl aduc. Ştiu că mi-e imposibil să schimb ceva de pe o zi pe alta, dar chiar şi dacă există doua persoane cărora să mă pot confesa, cărora să le pot spune prin ce am trecut şi prin ce trec şi acum şi să le spun ce ar fi bine să facem pentru noi toţi, că n-o fac pentru mine, o fac pentru lume în general, să nu mai sufere şi alţi tineri, să nu se mai ajungă acolo, să ne fie mai bine tuturor”.

Mariana îşi doreşte foarte mult să îi ajute şi pe alţii, fie că este vorba despre cei care au trecut prin incendiul din „Colectiv”, fie că este vorba despre persoane care au trecut prin accidente similare. De altfel, îşi şi împarte cremele cu unii dintre cei pe care statul nu îi ajută ca pe ei. Alături de alţi răniţi şi de părinţii celor decedaţi în urma incendiului din seara de 30 octombrie a înfiinţat Asociaţia „Colectiv” GTG 3010, prin care îşi doreşte să ajute cât mai mulţi oameni:

„Este destinată doar victimelor şi din ea fac parte doar victimele şi părinţii celor decedaţi. Tot ceea ce facem acolo, facem acum doar pentru ajutorarea noastră pentru că fondurile sunt limitate. Însă, în viitor, sperăm să îi putem ajuta şi pe ceilalţi, să ajutăm alte cazuri similare nouă. Ne-am dori să avem posibilitatea să facem şi un spital sau o sală de concerte. Să fie în memoria celor care s-au pierdut în Colectiv. Avem multe planuri, am vrea să facem şi un memorial în Piaţa Bucur. Să vedem câte vom putea bifa în viitorul apropiat”.

Statul şi alte fundaţii îi ajută limitat: „Statul ne-a decontat spitalizarea până acum şi intervenţiile chirurgicale şi am înţeles că o va mai face până în luna august. De la fundaţii am mai primit fonduri şi deconturi la pastile, plasturi şi ce am mai avut nevoie. Dar banii sunt limitaţi de la fundaţii şi se împart tuturor. Sunt peste 150 de cazuri care se mai tratează în continuare, mai sunt şi spitalizaţi, sunt care suferă în continuare intervenţii”. Banii, deşi par mulţi, dacă i-ar împărţi la toate cazurile le-ar ajunge timp de o lună, doar pentru creme, însă încearcă să îi gestioneze: „Suntem foarte multe cazuri şi încercăm să le rezolvăm în ordinea priorităţilor. Asta mi se pare cel mai important”.

„O să mă descurc foarte bine“

Deşi la început i-a fost greu să iasă în societate, în momentul acesta vede altfel lucrurile: „Nu are de ce să îmi fie ruşine pentru că a fost un accident, nu a fost vina mea şi cu atât mai mult dacă pot arăta persoanelor cu care mă întâlnesc că a fost o tragedie pe care noi nu putem şi nu avem voie să o uităm, cu atât mai bine. Mi-am dat seama că mulţi nu ştiu ce s-a întâmplat de fapt. Deşi sunt 64 de decese, n-au luat parte la refacerea, la perioada asta îndelungată a fiecărei victime care a fost acolo şi care încă mai suferă de pe urma accidentului. E bine să facem public lucrul ăsta, e bine să atragem atenţia, e bine să se ia măsuri, e bine ca lumea să ştie şi să nu se mai ajungă acolo. Asta e tot ce ne dorim. Eu, personal, îmi doresc să nu se mai repete niciodată asta”.

M-am angajat ca arhitect. Fac desene. Cumva o să mă descurc foarte bine. Este ceva mai greu să lucrez cu pixul sau cu creionul pentru că nu pot să ţin mâna jos. Scriu urât, desenez mai urât, dar le fac. Încerc să-mi controlez mâna cât mai bine, dar e de lucru. Mă ajută foarte mult kinetoterapia, unde sunt masată foarte bine, ajutată să mă mobilizez şi să mi se întindă pielea. Nu ştiu dacă voi putea să ne recuperăm 100% cât mai curând, dar oricum este mult mai bine acum”.

Pe lângă toate acestea, desenează, iar în curând şi-ar dori să facă o expoziţie cu desenele care vor reprezenta seara de 30 octombrie, pe care şi-ar dori să le vândă şi să strângă banii pentru fundaţie.

Merge la kinetoterapie şi la consiliere psihologică împreună cu părinţii celor care au pierit în flăcările din club şi împreună cu alţi supravieţuitori. Spune că aşa este cel mai bine: „Ne spunem ce ne mai afectează, ne oferim soluţii, ne sfătuim între noi. Sunt cazuri similare cele prin care trecem şi ne-am format o familie toţi cei care ţinem legătura. Ne împărţim creme, bandaje, tot ce mai avem nevoie. Ajută mult să fim aşa, să ştii că nu eşti un caz izolat”.

„Aflăm detalii din presă“

Nu şi-a dorit să ia parte la scandalul care avea să înceapă după seara de 30 octombrie, însă nevoile au împins-o să facă acest lucru. S-a constituit parte civilă la procesul care încă nu a început şi a contestat de 2 ori până acum candidatura fostului primar al Sectorului 4 Cristian Popescu Piedone. De fiecare dată, a fost greu pentru ea, aducerea aminte fiind un puternic stres psihic: „De fiecare dată a trebuit să mă prezint la judecătorie şi să-mi susţin cazul şi să spun exact prin ce am trecut, din nou şi din nou”. Momentan, supravieţuitorilor din „Colectiv” nu le sunt oferite mai multe informaţii despre proces: „Aflăm şi noi tot din presă. Nici noi nu ştim alte detalii, când va fi deschis procesul sau cât va dura. Probabil ani de zile. O să fie un proces lung şi dureros”.

Tânăra nu caută vinovaţi, nu acuză oamenii, ci funcţia, şi crede că fiecare are partea lui de vină, inclusiv ea: „Cu toţii am închis ochii la multe nereguli. Şi patronii de cluburi, şi cântăreţii. Cred că vina ne aparţine tuturor, în egală măsură. Dau vina pe toată lumea. N-ar trebui să mai închidem ochii, mai ales acum, după ce am trecut prin ce am trecut, la absolut nicio neregulă care se întâmplă în jurul nostru, de la cea mai mică până la lucruri ilegale care se aprobă şi de care suntem conştienţi. Suntem la fel de vinovaţi ca cei care le aprobă pentru că nu spunem nimic şi nu luăm atitudine. Şi eu sunt la fel de vinovată ca ceilalţi”.

„Nimeni nu ia măsuri“

Şi-ar dori ca România să se schimbe, iar ea să facă parte dintre acei oameni care vor produce schimbarea. Până acum, vede totul ca fiind exact ca înainte: „Nu ştiu din ce motive s-a ieşit la începutul lui noiembrie, dar dacă s-ar fi ieşit pentru noi, s-ar fi ieşit şi acum şi am fi fost susţinuţi în continuare. Nereguli sunt în continuare şi nu s-a schimbat nimic. Nu putem să schimbăm ceva dacă nu schimbăm mentalităţi. Sistemul e acelaşi, sunt aceleaşi reguli. Sistemul de sănătate şi sistemul juridic au rămas aceleaşi, cluburile şi pub-urile funcţionează după aceleaşi principii în continuare. Nimeni nu ia măsuri”.

Am tot încercat să facem diverse evenimente, dar deja suntem acuzaţi că cerem atenţie în continuare. Că după ce că am fost propulsaţi de evenimentul ăsta şi că ni s-au deschis foarte multe uşi, tot noi ne plângem. Spun că am devenit cunoscuţi, că am fost ajutaţi din partea statului pentru deconturi de spitalizare, şi din partea fundaţiilor, că stăm mai bine din punct ăsta de vedere decât majoritatea oamenilor de la noi care au trecut printr-un accident şi nu au avut sprijin”.

Mariana merge în continuare la concerte şi se bucură de muzica pe care o fredonează şi pe care dansează pe stradă. Nu vede de ce s-ar opri din a se mai bucura de micile plăceri ale vieţii, cu toate că este conştientă că se expune aceluiaşi risc ca şi până acum:

„Singurul lucru pe care mi-l doresc eu este să mă refac şi să duc o viaţă normală ca fiecare. Să am un job, să mă întreţin, să am mici plăceri, să mă duc la concerte, să ascult muzica care îmi place în continuare. Merg în continuare la concerte. Ce pot să mai păţesc acum? Ar fi culmea să se mai întâmple şi a doua oară. Şi daca s-ar întâmpla, măcar o să fiu fericită, cu zâmbetul pe buze, ştiind că m-am bucurat de un concert. Ştiu că e ţin în aceleaşi condiţii. De asta spun că lucrurile nu s-au schimbat şi nu se vor schimbat cât de curând. Vom vedea după ce trec cele patru luni în care se ţin pe răspunderea patronilor dacă se va schimba ceva, dacă nu, va trebui să încercăm din nou să luăm măsuri, să atragem atenţia în continuare. Astea sunt localurile care funcţionează la noi. Sunt zonele în care muzica underground şi artiştii pe care eu personal îi consider extrem de talentaţi, nu au posibilitatea de a concerta în altă parte. Acolo se suţineau concertele de nivelul ăsta. Nu avem o sală de concerte conformă în Bucureşti şi nu o să avem prea curând, cu toate că mi-aş dori”.

Nu vrea să schimbe lucrurile doar pentru ea, vrea să schimbe lucrurile pentru întreaga generaţie tânără, inclusiv pentru nepoţica ei care îi calcă pe urme în ceea ce priveşte muzica rock: „Eu n-aş vrea ca nepoţica mea să trăiască în condiţiile astea, să mă tem zilnic pentru viaţa ei. O să iasă şi ea cu prietenii în cluburi, mai ales că şi ea ascultă rock acum. Mi-e tare frică să nu ajungă ea sau alţi tineri în aceeaşi situaţie. Siguranţa nu ar trebui să fie o opţiune”.

Cum e viaţa după Colectiv? „E grea. Nimeni nu e vindecat complet, nimeni nu mai vede lucrurile la fel. Poate doar domnul Piedone. Pentru el, lucrurile nu s-au schimbat. Cam asta este România – o piesă de teatru comico-tragică. Depinde cum bate vântul”.