Cum a ajuns fasolea cu ciolan mâncarea românilor de Ziua Națională?

Articol editat de Valentina Adam, 1 decembrie 2023, 08:52 / actualizat: 1 decembrie 2023, 23:08

Dacă e 1 decembrie, avem Ziua Națională în care se sărbătorește un moment important din istoria românilor: Marea Adunare de la Alba-Iulia, unde în 1918 s-a votat unirea Transilvaniei cu România. E un eveniment care an de an e marcat prin parade militare și porții de fasole cu ciolan.

Dacă parada militară putem s-o înțelegem într-o oarecare măsură, având în vedere contextul istoric de atunci, fasolea cu ciolan este pentru mulți un mister. De când și mai ales de ce a devenit acest fel de mâncare unul care se consumă în mod tradițional la sărbătorirea Zilei Naționale a României?

Pentru a ne lămuri l-am întrebat mai multe pe Cosmin Dragomir, jurnalist specializat în gastronomie, istoric și antropolog amator și, printre altele, fondator gastroart.ro– prima revistă dedicată cercetării istoriei gastronomiei românești.

De asemenea, pe același subiect ne-a oferit informații valoroase și Adriana Sohodoleanu, doctor în sociologia practicilor alimentare, fondator al site-ului de cultură gastronomică Biscuit.ro și lector la TASTE Culinary Business Academy.

Cosmin ne spune că fasolea este unul dintre ingredientele de bază ale bucătăriei rurale de iarnă de la noi, asta abia după ce am importat-o, pentru că fasolea nu este o plantă care crește în spațiul danubiano-pontic de prea mult timp.

„Că fasole n-am avut pe aceste plaiuri știe tot omu’. Avurăm mazăre, apoi am aclimatizat bobul (originar din zona mediteraneeană sau Asia Centrală), lintea (din Orientul Apropiat), fasole (din Americi) iar prima orezărie de la noi datează din sec. al XVIII-lea, în Banat.”

De asemenea, și partea cu afumătură am împrumutat-o din Europa Nordică, spune Cosmin. „De aici și toată vărzăraia cu afumătură specifică Ardealului, împreunarea cu fasolea e totuși de dată mai recentă.

Bașca, fasolea de dulce nu prea se cade în postul Crăciunului, așa că rămâne să ne întrebăm de unde și până unde obiceiul de a mânca fasole cu afumătură de Ziua Națională.”

El ne mai spune că răspunsul este unul destul de simplu și de dată recentă.

„Pe 1 decembrie 2000, România sărbătorea Ziua Națională, dar și aniversarea ProTv-ului, prilej cu care postul de televiziune a lansat campania „Marea ciolaniadă” și, de la o marmită cazonă, Teo Trandafir servea cu zor ostașii patriei & alți doritori.

Strachina întinsă de vedeta TV a devenit, în foarte scurt timp, tradiție și obiceiul a fost clonat de cam toate administrațiile din țară.

O tradiție inventată

Și Adriana Sohodoleanu ne confirmă acest lucru: „Meniurile tradiționale de sărbători, incluzând aici mai ales cel pentru Ziua Națională a României, sunt răspunsuri la situații noi prin asumarea unei referințe la situații vechi.

Poate părea o tradiție veche celor mai tineri, ceilalți își pot aminti însă că a apărut destul de recent, prin 2000. Ceaunul de fasole cu ciolan gătit public de 1 decembrie a devenit un simbol al acesteia și, deci, o tradiție reinventată prin preluarea și repetarea sa cvasiobligatorie la festivitățile oficiale, instituind, cum scrie antropologul Florin Dumitrescu, un mit culinar național ce își creează astfel propriul trecut.”

Cosmin ne amintește și că „ziua națională”, acest concept, este, istoric, recent și multe națiuni au fost întemeiate în secolul al XIX-lea. „Tot din acest motiv, mâncărurile naționale nu se înrudesc cu cele practicate din antichitate pe teritoriile respective. În cazul nostru, 1 decembrie a devenit Zi Națională abia în 1990 (înainte au fost cronologic: 24 ianuarie, 10 mai și 23 august).

Prin urmare nu putem vorbi decât de „tradiții” incipiente. Spre exemplu, caietul-agendă al Galeriilor Lafayette din 1940 ne propunea pentru meniul de 1 decembrie: prânz – tuslama, găină umplută și tort, iar la cină cârnați la grătar, varză călită și mere coapte.

Ne putem gândi că găina umplută e mâncare de sărbătoare, dar trebuie să ținem cont că în 1940, 1 decembrie a picat fix duminică. Dacă săpăm mai adânc în istorie, ajungem chiar în ziua faptei, în 1918, și aflăm că oamenii care au participat la Unire erau îndemnați să aducă „alimente de lipsă” și erau informați că „banchete şi mese comune nu vor fi”.

Dacă privim acest secol în ansamblu, observăm că 1 decembrie pică în postul Crăciunului și nu există nici o dezlegare. Prin urmare, într-o țară creștină și preponderent religioasă, mâncarea din această zi nu ar conține nici carne, nici pește, nici ouă, nici lactate.”

Și Adriana subliniază caracterul de „tradiție inventată” a ceaunului cu fasole cu ciolan cu ocazia Zilei Naționale. „Eu văd ceaunul cu fasole ca pe ceea ce Hobsbawm și Ranger numesc tradiție inventată.

Pare veche și poate pretinde o oarecare vechime, în plus e investită cu un grad mare de reprezentativitate. Însă este, de fapt, o reprezentare selectivă a trecutului, o revitalizare a unui consum alimentar considerat tradițional cu un scop.

Se sugerează o continuitate cu un trecut convenabil, chiar dacă este o formă de consum care nu seamănă cu cea originală (afumătura nu are ce căuta în post, printre altele).

Scopul exercițiului este clar – construiește un sens de apartenență, agregă, aduce împreună. De aceea mi se pare mult mai interesantă valența ei de comensalitate transgresivă. Este o comensalitate festivă și, deci, excepțional care aduce laolaltă temporar și simbolic grupuri separate, chiar prin confirmarea și întărirea poziției acestora.

Mâncăm toți împreună, în același timp, același preparat, uneori chiar și din același ceaun – suntem parte din același grup, suntem români. Cel puțin pentru o zi suntem toți la fel. Cumva, mâncarea nivelează diferențe și, deși recunoaște granițele dintre grupuri, ea le poate trece temporar și simbolic, creând o oportunitate pentru stabilirea unei relații de schimb prin intermediul unei mese.”

O mai întreb pe Adriana ce ar fi mai „românește” sau mai potrivit să mâncăm de 1 decembrie.

„Poate ceea ce ne leagă pe fiecare din noi de acest pământ? Poate ceea ce ne dădea bunica în copilărie sau ce mâncam în vizite la rude din alte regiuni, descoperind astfel diversitatea bucătărie românești și bucuria de a avea opțiuni, povești și, deci, amintiri.”