Ce au avut de împărţit moldovenii cu muntenii în Evul Mediu: cauzele unei duşmănii care a durat secole întregi
Articol editat de Mirabela Afronie, 27 mai 2016, 09:35
Istoriografia românească tradiţionalistă şi naţionalistă a prezentat în repetate rânduri Principatele Moldova şi Ţara Românească ca două state-surori, care aşteptau prilejul să se unească încă din Evul Mediu. Dincolo de acest aspect însă, specialiştii şi realitatea istorică transmisă prin documente şi cronicari arată că de fapt moldovenii cu muntenii au fost timp de secole ca şoarecele şi pisica. Mai precis s-au duşmănit şi s-au războit cumplit. Specialiştii în istorie au identificat şi mărul discordiei, motivele care au dus la acest conflict mocnit între cele două ţări care mai târziu se vor uni şi vor forma, alături de Transilvania, România modernă. Chilia, cetatea râvnită de sud şi de nord Unul dintre principalele motive de război între cele două principate a fost cetatea Chilia. Aceasta era un important punct strategic şi economic la ţărmul Mării Negre. Chilia a fost, se pare, întemeiată de genovezi pe braţul Chilia, aşa cum reiese de pe hărţile de navigaţie din secolul al XIV lea ale lui Pietro Visconte. Cetatea era renumită pentru puterea sa economică. La apogeul puterii sale, Mircea cel Bătrân, aşa cum arată istoricii, a ajuns să stăpânească Dobrogea, supunând printre altele şi cetatea Chilia, una dintre perlele coroanei sale. „Autoritatea lui se întindea de la Porţile de Fier până la Chilia şi de la apa Oltului, la miazănoapte de Făgăraş, până la ţărmul mării“, preciza şi istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ”Istoria Românilor”.
Cetatea Chilia era râvnită însă şi de moldoveni, care au reuşit în cele din urmă să o cucerească de la munteni, fără prea mari eforturi. Mai precis, în timpul lui Alexandru cel Bun, Chilia intră în componenţa Moldovei. În decurs de câţiva ani, cetatea trece ba în proprietatea munteanească, ba moldovenească. Profitând însă de problemele voievodului muntean Dan al II-lea cu turcii şi cu pretendentul Radu Praznaglava, Alexandru cel Bun tranşează problema Chiliei în 1426, ocupând-o pentru câteva decenii. ”A recuperat Chilia, cetate pe care o va apăra cu îndârjire în anii următori şi a cărei soartă va fi în continuare legată de peripeţiile unor domni moldoveni”, scria Ştefan Gorovei în ”Muşatinii”. Din acest moment, cetatea Chiliei va deveni un măr al discordiei între cele două Principate. Se vor da bătălii grele pentru Chilia între voievozii munteni şi moldoveni, cu multă vărsare de sânge. Practic nu existau relaţii de prietenie, poate doar ocazionale, între voievozii celor două principate. ”În 1429, înainte de luna iunie, Dan întreprinde un atac împotriva Chiliei, pe care n-o poate lua însă. La întoarcere armata lui este bătută de Alexandru cel Bun. Al doilea atac, în 1430, înainte de 11 noiembrie, n-are mai mult succes”, prezintă Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor” doar o pagină din conflictele dintre moldoveni şi munteni pentru cetatea Chilia. Domnitorul muntean Petru al II-lea, va oferi fără luptă Chilia, dar nu muntenilor, ci lui Iancu de Hunedoara, în schimbul sprijinului menţinerii tronului. Cetatea este luată după două asedii grele de Ştefan cel Mare şi adusă înapoi Moldovei. Moldovenii doreau domni supuşi lor pe tronul Munteniei O altă caracteristică a relaţiilor încordate dintre Moldova şi Ţara Românească este dorinţa în special a voievozilor moldoveni de a impune domnitori favorabili politicii lor pe tronul muntenesc. Grăitor este exemplul lui Alexandru Aldea, adus pe tronul Ţării Româneşti de Alexandru cel Bun. Apoi Ştefan cel Mare pune în repetate rânduri pe tronul Ţării Româneşti preferaţii săi, pe Laiotă Basarab, care se va întoarce împotriva sa, dar şi pe Basarab zis ”Ţepeluş”.
La rândul lor, muntenii au sprijinit schimbări de domnie în Moldova, Ştefan cel Mare la rândul său beneficiind de aport muntenesc. Cea mai importantă intervenţie muntenească în Moldova a fost cea a lui Mihai Viteazul, care a cucerit practic acest principat. Unii specialiştii spun că au existat raţiuni de stat. Atât Alexandru cel Bun, cât şi şi Ştefan cel Mare, ar fi dorit să pună oameni de încredere pe tronul Ţării Româneşti, pentru a realiza un front comun anti-otoman. ”Cel dintâi lucru care se impunea (n.r. – în faţa primejdiei turceşti) era scoaterea Munteniei din sfera de influenţă turcească, asigurarea, printr-un domn devotat lui Ştefan, că armata acestei ţări nu se mai aliază armatei sultanului”, preciza Giurescu. Unele cronici însă arată, cel puţin în cazul lui Ştefan cel Mare, că luptele moldovenilor cu muntenii erau şi acţiuni doar de cucerire şi de extindere a puterii şi dominaţiei. ”Într-aceea vreme intră zavistia între Ştefan Vodă şi Radul Vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omeneşti, de ce are de ce pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan Vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era a lui încă vrea să coprinză”, scria şi Grigore Ureche. Războaie sângeroase Cert este că, din cauza „intervenţionismului“ moldav, dar şi a cuceririlor de cetăţi, între munteni şi moldoveni s-a declanşat o duşmănie teribilă. Nu de puţine ori, muntenii au venit ca aliaţi ai turcilor contra moldovenilor, pe de o parte justificabil, fiind vasali ai Porţii Otomane. Un bun exemplu este prezenţa domnului muntean Laiotă Basarab, alături de oştile otomane la Vaslui, pornite contra lui Ştefan cel Mare. Totodată şi moldovenii au organizat expediţii de pradă în Ţara Românească, mai ales în perioada lui Ştefan cel Mare. Istoria relaţiilor moldo-muntene în Evul Mediu, în special în secolul al XV lea, este presărată cu sânge şi jafuri. De exemplu, în 1470, armata moldovenească a lui Ştefan cel Mare pradă cumplit Brăila, un important centru economic muntenesc, şi o arde. Urmează apoi la rând alte cetăţi şi târguri importante ale Ţării Româneşti, trecute prin foc şi sabie de moldoveni. Este vorba de Cetatea de Floci şi Ialomiţa.
Aceste atacuri făceau sunt controversate. Grigore Ureche spune că sunt roade ale lăcomiei voievodului moldovean care dorea să cucerească, în timp ce unii istorici ca Constantin C. Giurescu spun că aceste atacuri şi prădăciuni era de fapt pentru înlăturarea lui Radu cel Frumos, voievodul muntean supus turcilor şi un pericol pentru Moldova. Tot Giurescu precizează că muntenii din Brăila ar fi sprijinit o serie de boieri trădători din Moldova şi ar fi fost o expediţie de pedepsire. Cert este că măcelul a fost cumplit la Brăila. ”Strânsu-au ţara şi slujitorii săi şi au intratu în Ţara Muntenească de au prădat marginea, fevruarie 27 şi au arsu Brăila în săptămâna albă“, scria Grigore Ureche. Radu cel Frumos nu se lasă nici el şi cu o puternică armată intră în 1471 în Moldova şi pradă la rândul său ce întâlneşte în cale. ”În anul următor, 1471, Radu cel Frumos, cu o puternică armată, s-a gândit să se răzbune pentru arderea Brăilei. A năvălit deci în Ţara de Jos, dar nu a putut înainta mult, deorece la Soci, în judeţul Bacău, i-a ieşit înainte, cu oaste pregătită, Ştefan”, scrie, în „Istoria Românilor“, Giurescu. Radu cel Frumos a fost bătut de Ştefan cel Mare. Voievodul moldovean nu s-a purtat cu mănuşi cu „fraţii” de peste Milcov şi i-a pedepsit cumplit, lăsând în viaţă doar doi oameni, restul prizonierilor fiind decapitaţi. Totodată este proverbial conflictul dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, mărul discordiei fiind printre altele bineînţeles aceeaşi cetate Chilia. Secolul al XV-lea este doar o filă din relaţiile moldo-munteneşti, are au fost zbuciumate până către epoca modernă.
Sursa: adevarul.ro
