Adevărul despre răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Iobagii Transilvaniei au semănat teroare în ultima mare revoltă ţărănească

Articol editat de Mirabela Afronie, 20 iunie 2016, 09:15

În anul 1784, Transilvania a început să ”fiarbă”. Europa a fost martoră, în acel an, la ultima mare ridicare a iobagilor, sau mai precis a ţăranilor aserviţi, la luptă. Cunoscută în istoriografia românească drept răscoala lui Horea, Cloşa şi Crişan, această ridicare la luptă a cutremurat Transilvania şi i-a făcut pe imperiali să schimbe statutul iobagilor în această regiune. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan a fost marcată de nedreptate, cruzime, trădare şi în final de execuţii tipic medievale.

Ţărani exploataţi de nobili şi imperiali

În secolul al XVIII-lea, Transilvania era supusă Imperiului Habsburgic şi era provincie imperială. Păturile sociale erau cele caracteristice evului mediu. Stăpâni peste pământuri, păduri, ape şi alte bunuri erau în general nobilii, majoritatea de origine maghiară, dar şi de alte naţionalităţi după consolidarea stăpânirii habsburgice. Majoritatea populaţiei era formată din ţărani iobagi, fără drepturi, mulţi fără pământ şi exploataţi. Ioabgii erau deopotrivă români, cei mai numeroşi, dar şi unguri. Spre deosebire de Ţara Românească sau Moldova, Transilvania avea şi o clasă de mijloc, formată din negustori, cârciumari şi meşteşugari bine dezvoltată, mai ales în zonele săseşti. Răscoala a pornit tocmai din cauza exploatării ţăranului iobag. ”Ţăranii erau supuşi la arbitrul şi justiţia implacabilă a domnului pământean, prinşi în jug ca animalele, pedepsiţi cu câte 50 până la 100 bastoane, scoşi de pe moşii, aruncaţi în lanţuri, trimişi şi uitaţi în închisorile comitatelor, mutilaţi şi ucişi chiar de domnii lor, dintre cari unii aveau şi dreptul de viaţă şi moarte asupra ţăranilor(…) ţăranul nu era decât un sclav, fără drepturi politice şi civile, condamnat chiar prin lege ca el niciodată să nu mai poată scutura jugul, declarat incapabil de a putea câştiga avere, lipsit de libertate personală şi lipsit chiar de dreptul da a se putea apăra în contra domnului său, pe care nu putea să-l cheme în judecată”, scria Ion Rusu Abrudeanu în lucrarea sa „Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit”. Până la 1759, când Maria Tereza legifera existenţa religiei ortodoxe în Transilvania, iobagul român era un paria în dublu sens, social şi religios. Situaţia lor nu s-a schimbat foarte mult nici după această lege imperială. Istoricul militar Mircea Dogaru arăta că răscoala nu a izbucnit brusc, ci a fost mai mult un butoi plin cu pulbere, care s-a aprins treptat, odată cu înmulţirea taxelor, impozitelor şi obligaţiilor. Nu mai puţin de 232 de grofi (n.r. nobili mari) obijduiau ţăranii de pe domenii cu diferite obligaţii, umilindu-i treptat, fără drept de judecată şi fără măcar să se poată căsători fără voia nobilului. O lumea care trăia în mizerie, sărăcie şi obscurantism la voia nobilimii. Stăpânirea nobilimii maghiare cu obligaţiile impuse ţăranilor a fost dublată de cea austriacă. Mai ales în condiţiile în care Imperiul Habsburgic, cu o curte imperială flămândă de lux şi bunăstare, dar şi cu o armată uriaşă mereu angrenată în conflicte, dorea mereu taxe pentru a umple vistieria mai mereu goală. ”Cei doi stăpâni, nobilimea şi statul austriac, îşi dau mâna în exploatarea ţărănimii. Fiscul imperial exploatează prin dările obişnuite, prin taxe militare şi prin contribuţiile extraordinare; feudalii locali prin cele trei forme de rentă: în muncă, în bani şi în produse agricole. Robota (munca obligatorie neplătită), pe moşia nobilului, începând cu anul 1514, a fost statornicită la o zi pe săptămână. În 1714 Dieta stabileşte robota la patru zile pe săptămână pentru iobagi (208 zile pe an) şi trei zile pe săptămână pentru jeleri (ţărani fără de pământ care se puteau muta de pe o moşie pe alta). Erau obligaţi la robotă toţi membrii familiei în stare să muncească, mai ales în timpul activităţilor agricole de primăvară si vară. Intensificarea mineritului în munţii Apuseni a dus la transformarea locuitorilor zonei în iobagi ai fiscului(statului). Aceştia munceau în mine, la topitorii, tăiatul şi transportul lemnelor şi minereului, executarea cărăuşitului, întreţinerea drumurilor şi trebuiau sa plătească anual dările în bani, către comitat”, scria Mircea Dogaru în „Insurecţia Românilor transilvăneni din 1784. Prolog al revoluţiilor europene”.

Scânteia răscoalei, aprinsă de recrutări

Pentru iobagii obijduiţi, s-a oferit o şansă nesperată. Imperialii implicaţi în războaiele ruso-austro-turce avea nevoie în permanenţă de soldaţi. ”S-a răspândit vestea că împăratul(n.r. Iosif al II lea) a dat ordin să se facă noi înrolări în regimentele grănicereşti. Iobagii ştiau că grănicerii înrolaţi în aceste unităţi scăpaseră de servituţile fată de nobili şi de fisc. Împăratul Iosif al II-lea a emis pe 31.01.1784 un decret cu privire la înscrierea voluntară a satelor din vecinătatea graniţei militare de est şi sud a Transilvaniei.”, scria Mircea Dogaru în lucrarea menţionată. Mii de iobagi au luat cu asalt centrele de recrutare, dorind să intre în armata austriacă ca volunari. Era şansa lor la o viaţă mai bună. Au fost consemnaţi ţărani din 81 de comune, care au venit să se înroleze. Practic toţi bărbaţii dintr-o comună veneau să scape de iobăgie. Speriaţi de faptul că iobagii nu-şi mai îndeplineau obligaţiile şi pe deasupra aşteptau şi arme, pe care le-ar fi putut folosi inclusiv împotriva grofilor care-i exploataseră, nobilii transilvăneni au anulat recrutările, cu acordul tacit al Vienei. ”Guvernatorul Transilvaniei, baronul Samuil Brukenthal, a declarat întreaga conscripţie fără valoare şi a poruncit ţăranilor să continue servituţile iobăgeşti. Prin astfel de măsuri, ca şi prin cele anterioare, repetate timp de aproape 100 de ani, Curtea de la Viena nu a făcut altceva decât să prelungească iobăgia şi să-i amăgească pe ţărani pentru a nu se revolta. Peste câteva săptămâni, ultima scânteie se va transforma într-o mare vâlvătaie”, scria Dogaru.

O revoltă anti-nobiliară, nu etnică

Aşa cum am precizat, revolta a mocnit, fiind consemnate în registrele nobiliare, inclusiv agresiuni ale ţăranilor contra negustorilor armeni, dar şi incendieri în anumite comitate încă din 1782, dar fără amploare. După vestea anulării conscripţiei, scânteia a fost aprinsă. Cei care au declanşat „pârjolul„ au fost Horia, Cloşca şi Crişan, ţărani moţi, dar cunoscători ai realităţilor austriece, mai ales din postura de ”cătană imperială”. Horea în special, vizitase de mai multe ori Viena, şi ca militar, dar şi ca trimis al ţăranilor cu jalbe la împărat pentru îmbunătăţirea stării lor. În numele lui, Crişan cheamă ţăranii la luptă. „Cu prilejul târgului ţinut la Brad, la 28 octombrie 1784, Gheorghe Crişan, din porunca lui Horea, cheamă din fiecare sat 4-5 bărbaţi pentru ziua de 31 octombrie la Mesteacăn, la câţiva kilometri de Brad. Se adună vreo 500-600 de ţărani din Zarand, Hunedoara şi munţii Abrudului. Crişan le aduce la cunoştinţă că Horea s-a întors de la Viena cu un ordin din partea împăratului ca ţăranii să primească arme şi să nu mai facă servicii nobilimii. În frunte cu Crişan, ţăranii adunaţi pornesc spre Alba Iulia pentru a se înscrie voluntari. Înnoptează în satul Curechiu. Aici autorităţile comitatului Zarand încearcă să-l prindă pe Crişan şi să împrăştie ţăranii. Doi subprefecţi şi garda militară au fost capturaţi şi dezarmaţi”, se arată în „Insurecţia Românilor transilvăneni din 1784. Prolog al revoluţiilor europene”. Din acel moment a izbucnit totul. Începută în comitatul Zarandului şi al Hunedoarei, răscoala s-a împrăştiat rapid. De multe ori, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan a părut una etnică, îndreptată împotriva stăpânitorilor maghiari. Atât specialiştii, dar şi documentele arată că de fapt era o revoltă împotriva nobilimii, oricare ar fi fost aceea. Într-adevăr, majoritatea răsculaţilor erau români. Alături de ei au luptat şi jefuit conacele şi iobagi unguri, saşi şi secui. „Răscoala a fost în fondul ei socială, fundamentată pe o viziune simplă, radicală, fără echivoc, revoluţionară. S-a dorit restructurarea din temelii a raporturilor feudale. Răscoala a ţintit la ridicarea întregii iobăgimi, dar a fost făcută mai ales de românii iobagi majoritari. De aici şi implicaţiile ei adânci naţionale, aspect exacerbat de nobilimea maghiară care i-a negat caracterul social proclamând răscoala ca fiind exclusiv naţională, născută din “firea duşmănoasă a românilor, din ura lor înnăscută faţă de nobili şi unguri, faţă de religiile lor recepte”, scria Mircea Dogaru. De altfel caracterul pur social al revoltei este arătat şi de ultimatumul lui Horea din faţa cetăţii Devei. ”Nobilul comitat, împreună cu toţi stăpânii de moşii şi cu toată seminţia lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moşii să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nemeşeşti. Şi ei să plătească dare ca poporul de rând”, se preciza în aceasta.

Cruzime şi atrocităţi fără margini

Răsculaţii şi-au vărsat toată furia adunată în anii şi generaţiile de iobăgie. Documentele vremii arată că aceştia au devastat conace nobiliare, dar mai mult decât atât au ucis cu mare cruzime pe toţi nobilii, preoţii de rit catolic sau pe cei care-i considerau inamici. De exemplu ţăranii i-au măcelărit cumplit pe nobilii din familia Kristyori, printre care şi un preot reformat. „Pe Andrei, Toma şi Samuel Kristyori i-au omorât cu securile, cu bâtele, cu parii, după multe chinuri. Pe loan Kristyori, după ce l-au zdrobit crunt la un capăt al satului, l-au târât pe jumătate mort, de picioare, peste dealuri, pietre, văi, până la biserica reformată, care era la celalalt capăt al satului. Cât timp l-au târât, l-au bătut, l-au lovit întruna. Aci răzimăndu-se de latura bisericii a privit până când ţiganii puşi de săteni i-au săpat groapa. Isprăvind, ţiganii l-au dezbrăcat gol, l-au aruncat încă nefiind mort în groapă, iar peste el pe cei trei morţi, după ce i-au dezbrăcat şi pe ei goi, aruncând pământ peste ei. Veşmintele lor apoi ţiganii le-au împărţit între ei”, arată David Prodan, în lucrarea ”Răscoala lui Horea”, citând şi documente contemporane. Totodată răsculaţii nu se rezumă doar la bărbaţi, ci arată acelaşi autor, dar şi alte documente citate, sunt batjocorite şi omorâte inclusiv femeile. „Pe văduva lui Mihail Kristyori, după ce au bătut-o şi au zdrobit-o crunt, au aruncat-o într-o băltoacă, unde a zăcut până a treia zi pe jumătate moartă şi apoi din bătaia cumplită, de foame, de sete a treia zi a murit. Acolo au îngropat-o, unde se arunca gunoiul, la colţul grajdului său ţiganii. Pe o fată de măritat a acestei văduve, chinuind-o, bătând-o cumplit în casa lor, acolo a zăcut şi s-a chinuit. Din pricina ţăranilor nu i s-a putut veni în ajutor. In chinurile sale aşa s-ar fi tânguit: mamă dragă, a treia zi şi eu vin după tine, după cum a treia zi a şi murit”, se arată în aceeaşi lucrare. Atrocităţi au avut loc cam pe oriunde au trecut răsculaţii, arată David Prodan. De exemplu, în Crişcior, preotul Andrei Jansco este omorât, la fel şi fiicele, dar şi soţia sa. Şi alţi preoţi au căzut victime cu toată familia. ”Pe preotul Ştefan Baktsi l-au târât în curtea casei preoţeşti, acolo l-au omorât. Mai multe relatări spun însă că i-au tăiat capul cu securea pe pragul bisericii. Pe văduva lui Albert Ribitzei ar fi ucis-o în cimitir, în mod impudic, cumplit”, scria Dan Prodan. La cruzime s-a răspuns cu o nespusă cruzime până la capăt în cadrul aceste răscoale. Dacă ţăranii s-au răsculat fiindcă au fost obijduiţi cumplit de nobili, şi la rândul lor au ucis cu mare cruzime, bărbaţi şi femei, sfârşitul răscoalei nu se putea termina fără o altă mare cruzime. Înăbuşită cu ajutorul armatelor imperiale, dar şi cu ajutorul trădării, răscoala iobagilor a eşuat. Horea, Cloşca şi Crişan au fost prinşi şi ucişi într-un mod groaznic”. Cloşca a primit cel puţin douăzeci de lovituri până să-şi verse sufletul. Pe Horea, până când frângeau cu roata pe Cloşca, îl ţineau legat doi ucenici ai călăului, să privească cu ce moarte cumplită trebuie să moară tovarăşul său ucigaş. Isprăvind cu Cloşca şi punându-l la o parte, îl culcară în patul său pe Horea şi legându-l, printre urlete au început să-i frângă cu roata picioarele, dar după a patra lovitură din porunca domnului Eckhard au început să-i lovească pieptul şi aşa după opt-nouă lovituri a murit”, preciza un nobil martor la supliciu. Altul, contele Samuil Teleki, descrie şi el execuţia. „Pe Horea şi Cloşca i-au frânt cu roata de vii luni şi apoi i-au tăiat în patru şi i-au trimis în toate părţile. Capul lui Cloşca l-au adus aici în piaţă, tocmai când treceam, îl ţineau fipt într-o ţeapă aproape de carul meu. Şi eu m-am uitat bine la el, dar n-am văzut nicicând şi nici nu mi-am închipuit să pot vedea aşa ceva fără oroare. Dar mărturisesc, i-am privit tocmai cu sânge rece, ca când n-ar fi fost cap de om”, preciza acesta. Sute de moţi au fost strămutaţi în Bucovina şi Banat iar alte sute de răsculaţi omorâţi. Deşi înfrântă, răscoala a adus schimbări în viaţa iobagilor transilvăneni, indiferent de etnie. Împăratul austriac a desfinţat legarea de glie şi servituţile personale, a dat drept ţăranilor la păşunat, dreptul de a se căsători fără acordul nobilului şi, cel mai important, dreptul la învăţătură.

Sursa: adevarul.ro