Vă mai amintiţi primul sărut? Răspund 5 scriitori români: suntem aici şi ne place cum ne noi

Emil Brumaru

Articol editat de Mirabela Afronie, 14 februarie 2016, 10:55

E al 26-lea an când, pentru români, Sfântul Valentin e mai mult decât o sărbătoare romano-catolică. Milioane de îndrăgostiţi şi-au cumpărat milioane de cadouri în fiecare an, pe 14 februarie. Şi aşa, cu timpul, Ziua Îndrăgostiţilor s-a transformat într-o sărbătoare care-i interesează mai mult pe comercianţi şi noi am uitat să ne gândim, măcar o dată pe an, la lucrul cel mai simplu şi mai frumos: cum începe dragostea.

Cu primul sărut, se spune. Ştim din 1942, de la Ilsa şi Rick, din filmul „Casablanca“, ce înseamnă să te săruţi ca şi cum ar fi ultima dată. Adevărul.ro a vrut să afle ce au simţit scriitorii români atunci când au stat prima dată frunte-n frunte cu un băiat sau cu o fată şi s-au sărutat. Dulce-amărui, aşa pare să fie gustul „sărutului românesc“.

Emil Brumaru

Fără frontiere

Curios, nu mi-aduc aminte când şi cum a fost primul meu săruţ mereu, chiar de la vreo 6 ani, interesându-mă acut cu totul alte locuri, mult mai ascunse decât gura, mult mai păzite, aproape imposibil, la vârsta aceea, de pupaţ aşa, hodoronc-tronc…

Mama, născută în Poiana Nistrului, un sat din judeţul Orhei,chiar pe malul românesc al Nistrului, era o femeie extrem de atrăgătoare, de veselă şi de lipsită de prejudecăţi şi povestea deseori cum treceau patrulele ruseşti, înotând doar c-o mână, cu cealaltă ţinând arma în aer, să nu se ude, îmbrăcaţi în uniforme kaki, ca s-o aline, mă rog, ea păzind spăşită, pe la 13-14 ani, vacile gospodăriei… Şi rămânea cu ochii ei verzi, măriţi, uitându-se pierdută într-o zare numai de dânsa ştiută… Şi-n preajmă-i începea să miroase atât de frumos şi de puternic,atât de… lesnicioş de intim şi de îmbătător, cum doar, mult mai târziu, femeile de vreo 40 de ani, colege sau rude îndepărtate de-ale mamei, miroseau după ce făceau dragoste cu mine… Fiindcă de pe la 16-17 ani (eram deja student la medicină, terminasem liceul cu 10 clase, la modă prin anii ‘50) mămica mea grijulie mi le băga gingaş pe gâţ desigur, cu acordul lor bucuroş nesuferind să mă ştie combinat cu vreo fată mai zumzăită. Iată cum m-am trezit cu divorţate şi măritate rele de muscă, extrem de pricepute şi de inventive în ale pupatului fără frontiere, adevărat viespar agresiv. Şi-am perseverat!! Una din ele chiar dorind din tot sufletul să se mărite cu mine. O ţin minte toată viaţa mea… Nu ştiu de unde naiba făcea rosţ la vremea aceea de alimente pe cartelă, de icre de Manciuria, cu care mă îndopa ca să-mi refacă verva, „dansul buf cu reverenţe şi mecanice cadenţe“ !

Vacanţa dintre anul doi şi trei mi-am petrecut-o, la Ocnele Sibiului, cu o romantică mătuşă de-a mea, nebănuit de flexibilă şi cârlionţată, soţie de ofiţer cu ordonaţă, mare cititoare de Petru Dumitriu pe care mi l-a pasat obligatoriu şi mie… Normal, cu încuviinţarea şi sub controlul ondulat permanenţ cumva difuz şi divin, al mămicii mele fantastice… Apoi, în alte vacanţe, fabuloasele mele mătuşi de la Curtea de Argeş, oraş regal întru orice, mă absorbeau cu abnegaţie şi fior… Numai că scăpat medic la ţară, lucrurile s-au inversat şi pe la vreo 33-35 de ani eram îndrăgostit letal de-o kaştoacă de 19 ani, repetentă într-a doisprezecea, plină de poezie şi votcă, devenind a doua mea soţie, Tamara… Iar de pupat ca-n lume şi ca-n rai mi s-a întâmplaţ bizar, abia acum vreo doi ani, datorită… halucinantei Lindy!! O să-i mulţumesc şi-n Infern…

Nora Iuga

„Mi-a plăcut la nebunie să fac dragoste, dar nu să fiu sărutată“

Nu pot să sufăr să fiu sărutată. Nu mi-a plăcut niciodată, dar deloc! Mi-a plăcut la nebunie să fac dragoste, dar nu să fiu sărutată. Sărutul mi se pare un lucru mult mai intim şi mai agresiv la adresa trupului meu decât cealaltă pătrundere. Ţin minte că eram copilă când m-a pupat prima dată un băiaţ la jocul cu sticla – stăteam mai mulţi în cerc, învârteam o sticlă şi unde se oprea gâtul ei, acela te pupa. Nu m-a emoţionat deloc. Băiatul acela mai degrabă mă respingea; de atunci simt un fel de repulsie faţă de sărut.

Eu am trăit într-o perioadă foarte romantică şi, pe vremea aceea, eram îndrăgostită de Toma Nour, de Geniul pustiu, de iubirile neîmplinite, în general de ceea ce nu trebuia să se consume. Pentru mine, platonismul este şi astăzi simbolul celei mai profunde, mai puternice şi, culmea, celei mai durabile iubiri, tocmai pentru că am făcut asemenea experienţe şi ştiu cum e. N-am cum să uit cât de tare am iubit un bărbat aşa, un fost coleg de-al meu de la Editura Enciclopedică. Odată, eram în lift amândoi şi el s-a apropiat de mine şi m-a sărutat pe buze. Dar a fost ca un fluture, o atingere uşoară. Şi mie mi-a venit să leşin. A fost singurul sărut pe care l-am simţit vreodată până în rărunchi şi ăla a fost cu buzele închise!

Ce e foarte caraghios în toată această poveste e că am aflaţ acum câţiva ani, că femeile care-şi vând trupul pe bani n-au voie să fie sărutate. Şi m-am gândit că probabil în altă viaţă oi fi fost prostituată, angajată într-un lupanar, de vreme ce evit această forţare a uşii… o găsesc prea materială pentru un preludiu; mai degrabă aş prefera s-o visez.

S-a întâmplat de atâtea ori să doresc fizic un bărbaţ dar nu să mă sărute. Îmbrăţişarea mi-am dorit-o mereu. Îmi place enorm să fiu strânsă în braţe. Atunci simt forţa bărbatului! Dar nu-mi place să-mi pătrundă nimeni în gură. Nu pot să suport asta.

Florin Iaru

Primul sărut nu contează

Pe vremea adolescenţei mele, era mai complicat cu pupatul. Morala era strictă, iar morala socialistă, foarte strictă. Liceul separa clasele de băieţi de clasele de fete. Dar poţi opri vântul să bată sau ploaia să cadă? Colegii mei aveau o nervozitate veselă, vorbăreaţă şi o imaginaţie debordantă. Scheme, aventuri, perversiuni şi jurăminte făcute pereţilor albi, de la baie, cam la asta se reducea totul. Până la un sex sănătos şi năvalnic, ne-am (m-aş) fi mulţumit şi cu un sărut. Fete erau, îndrăgosteală, ce să mai vorbesc. Dar ocazii, neam. Şi destul de puţin curaj.

Viaţa îşi caută singură portiţe de scăpare, iar întâmplarea e fiica necesităţii. Eram în vacanţă, pe undeva pe lângă Dunăre, într-o tabără de cineaşti. Ce căutam acolo mi-e greu să explic, chiar dacă, mulţi ani mai târziu, aveam să mânuiesc câteva aparate de fotografiat. În tabăra aia l-am cunoscut pe Moscu Copel, care avea să-mi devină bun amic. Şi m-am îndrăgostit de o fată, Simona Scumpia. O iubire de-o vară, cum sunt mii şi milioane. Eram, pe vremea aia, un scarandiv nu prea îndrăzneţ. Lesne explicabil, că, la 1,83 metri, atingeam cu greu 60 de kile. Se pare că am făcut un gest mare. I-am luat apărarea unei fete admonestate la greu de un profesor. Ceilalţi au râs. Era o filmare, un joc, dar regizorului i-a plăcut şi aşa a rămas. Iar fata, o ardeleancă roşie în obraz, bălaie şi cu ochi albaştri, mi-a oferit prietenia. Ştiţi cum e. Timpul se opreşte în loc sau fuge mâncând pământul, somnul zboară, plictiseala şi oboseala se topesc, iar viaţa e cu adevărat frumoasă.

Şi a venit şi ziua despărţirii. Eu plecam la Bucureşti, ea, hăţ departe, în Nord. De fapţ până să vină ziua, a venit noaptea. Ne-am strecurat prin gard şi ne-am oprit în iarba înaltă. Am povestit cât am povestit şi, când nu s-au mai auzit greierii, ne-am sărutat. Mai întâi stângaci, repezit. Apoi, deprinzând tehnica fulgerător, cu tot mai mult foc. Asta a fost tot. Întorşi acasă, am mai vorbit la telefon, ne-am scris de două-trei ori şi gata. Mă îndrăgostisem peste urechi de o colegă. Pe vremea aia, primul sărut nu conta.

Octavian Soviany

„Lipeam boturile celor celor două măşti într-un fel de sărut prelungit“

Aveam nouă sau zece ani. Pe ea o chema Ada, era puţin mai mica decât mine şi eram îndrăgostit de ea până peste urechi. Nu mai ţin minte dacă era frumoasă sau nu. S-a întâmplat într-un pod, plin de tot felul de vechituri fermecătoare. Fusesem adus aici de Ada, care, după ce a scotocit mult prin nişte cufere pline de praf, a scos o rochie veche şi lungă de seară, o scuturat-o puţin şi şi-a pus-o apoi peste hainele sale de joacă. Pe urmă a început să se plimbe prin faţa mea cu paşii eii semeţi de mică prinţesă, de parcă s-ar fi aflat la o paradă a modei. O priveam cu ochi mari. Şi era să leşin de emoţie când s-a apropiat de mine, m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat dacă vreau să fiu iubitul ei şi să ne sărutăm ca oamenii mari.
Nu mai ţin minte nici ce gust aveau buzele Adei.

Am fost iubiţi o jumătate de vară. Ne izolaserăm de toţi ceilalţi copii, care uneori strigau în urma noastră vorbe batjocoritoare. Ne plimbam pe lângă terasementul căii ferate, unde creşteau nişte floricele galbene, din care culegeam buchete mari ca să i le dăruiesc Adei. Ne uitam după trenuri, ne plăceau mai ales trenurile lungi de marfă şi ne plăcea mirosul fumului de locomotive. Dar locul nostru preferat rămânea podul. Aici am născocit într-o zi un joc nou. Ne puneam câte o mască de gaz, căci ne amuzau la nebunie boturile lor caraghioase (Ada le botezase Loli şi Troli), ne duceam în faţa oglinzii, şi lipeam boturile celor celor două măşti unul de altul într-un fel de sărut prelungiţ care putea să dureze minute întregi. Alteori ne strecuram în camera Adei, ne culcam unul lângă celălalţ ne acopeream până la ochi cu o cuvertură şi ne prefăceam că dormim, fiindcă Ada zicea că iubiţii trebuie să doarmă împreună. Hotărâserăm că atunci când o să fim mari ne vom căsători. Dar la începutul toamnei mobilele din casa de peste drum au fost încărcate în două camioane mari, care au dispărut într-o direcţie necunoscută şi odată cu ele a dispărut şi Ada, pe care n-am mai văzut-o de atunci niciodată.

Dan Coman

Fata din Bistriţa

Tocmai începuse al doilea trimestru şi eu stăteam de unul singur în clasă, la geam, aşteptând să se lumineze, să apară, rând pe rând, ceilalţi colegi, să se umple clasa şi să înceapă chinul. Eram într-a IX-a, iar liceul „Coşbuc“ mi se părea cel mai urât loc de pe pământ. Ajungeam mereu primul la şcoală pentru că autobuzul cu care făceam naveta, din satul meu până la Năsăud, ajungea înainte de 7. Nu mă puteam nicicum adapta. Năsăudul mi se părea enorm şi copleşitor, iar colegii, toţi orăşeni, sofisticaţi şi superiori, din cu totul altă specie. Fusese de ajuns ca, undeva în prima săptămână, să mă ridic în picioare în timpul orei de istorie şi să zic: tovarăşu, Mureşan mi-o comânjât foia, pentru ca râsetele colegilor, în plus ironia cu care mi-a dat peste nas proful, să mă facă să nu mai deschid niciodată gura, nici măcar atunci când ştiam răspunsurile, preferând să iau 3 şi 4 în loc să mă mai fac de ruşine folosind limba aceea atât de diferită de a lor.

Nu priveam pe nimeni în ochi, nu fumam, nu fugeam niciodată de la ore. În pauze rămâneam singur în clasă, nerăbdător să se termine cursurile, să pot fugi acasă şi să mă ascund. Apoi, neaşteptaţ la începutul trimestrului doi, colegii m-au obligat efectiv să merg cu ei într-o excursie. Prima noastră excursie, ziceau, şi nu una ca oricare alta, ci trei zile la Piatra Neamţ, împreună cu fetele de-a X-a de la Pedagogic.

Fetele de la Pedagogic – asta însemna distracţie maximă. Până şi la urechile mele ajunseseră faimoasele poveşti despre aventurile lor, despre chefurile nebune pe care le făceau prin internaţ despre rapiditatea cu care începeau şi terminau relaţie după relaţie. Lucru care îi entuziasma pe colegii mei şi care, normal, pe mine m-a speriat şi mai tare. Dar nu aveam încotro – dirigintele vorbise deja cu părinţii mei, totul era hotărât.

Ne-au cazat la hotel Ceahlăul, undeva în centrul oraşului. Imediat după cină, am plecat cu toţii la discotecă. Dirigintele nostru şi diriga fetelor „de la peda“ erau de gaşcă, n-au comentat. Îmi luasem un suc şi mă aşezasem singur la o masă. Nu m-am ridicat de acolo până spre finalul serii, când a apărut ea şi mi-a şoptit că e obosită şi că vrea să meargă la hotel. N-o mai zărisem până atunci. Şi-a luat haina şi s-a îndreptat spre ieşire, apoi s-a întors şi m-a rugat să o însoţesc, îi era frică să meargă singură. Am umblat împreună prin Piatra Neamţ aproape toată noaptea. De câteva ori, ea m-a întrebat dacă-s OK, eu n-am scos nici un cuvânt. Nici măcar n-am privit-o. Mi-era groază ca nu cumva să fiu nevoit să vorbesc şi să mă fac de ruşine cu limbajul meu de la ţară. Când ne-am apropiat pentru a suta oară de hotel, ea m-a întrebat dacă ştiu cum o cheamă. Eu ştiu, mi-a şoptit. Da, da, am dat din cap, deşi habar n-aveam. Aflasem doar că e din Bistriţa, că stă la internat şi că, mai nou, îi place foarte mult Technotronic. Când am intrat în hotel, ea s-a dus direct la lift. Mi-a făcut semn, am urmat-o. Am urcat până la 5, deşi noi eram cazaţi la 2 şi cred că eram deja la 2 când ea s-a apropiat brusc şi m-a sărutat. Scurt, neaşteptat, pe buze. Primul lucru care m-a mirat n-a fost gestul ei, deşi nu mă aşteptasem, ci textura buzelor, elasticitatea lor de catifea, structura pufoasă şi puţin umedă, însoţită de o aromă uşoară de ruj. N-am ştiut cum să reacţionez. Am stat locului, cu capul plecaţ apoi, când liftul a început să coboare, m-a mai sărutat o dată, de data asta mai lung şi mai apăsat. Singurul lucru care, atunci, în noaptea aceea – şi apoi dimineaţa şi-n multe din zilele care-au urmat (până ca gestul să devină o obişnuinţă), singurul lucru care-mi venea şi-mi revenea în minte, şi care mă bucura mai mult decât sărutul în sine, era faptul că mă sărutase o fată din Bistriţa. Bistriţa, îţi dai seama, îmi tot spuneam, m-am pupat cu o fată din Bistriţa. A fosţ cred, cea mai erotică propoziţie din adolescenţa mea.

Sursa: adevarul.ro