Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș – minuni săpate în stânci spectaculoase
Articol editat de Gabriel Pintilie, 13 octombrie 2014, 21:00 / actualizat: 13 octombrie 2014, 23:15
Dacă pornești de la Tg.Mureș, e foarte potrivit să alegi DN 13 E60, spre Sovata, pe DN 13B până la Gheorgheni, apoi DN12C până la Lacu Roșu, primul obiectiv la intrarea în parc. Drum excelent, vreme perfectă pentru un urcuș la peste 1300 de metri altitudine cu piciorul. Înainte de tehnica de înregistrare și aparatul foto, prima grijă mi-a fost echipamentul corespunzător pentru a urca pe munte, amănunt adesea ignorat de unii turiști. La fel de important este ghidul care va risipi misterul acestui spectacol al naturii. Te poți declara norocos dacă ești ghidat de însuși directorul Parcului Național, Hegyi Barna, dar și de custodele Lacului Roșu, Angi Zoltán.
Pregătiți și câteva merinde pentru drum, și fiți gata să savurați farmecul unei povești. Indicii: chei din calcar, o Piatră Singuratică, oxizi de fier, un lac roșu, cioate de lemn răsărite ici colo din adâncul de 11 metri al lacului. Captivante sunt și relatările rangerilor despre traseele de escaladă, fosile și peșteri nedescoperite, despre carnivorele mari și cele peste 1100 de specii de plante, unele unice în Europa, despre traseele pavate de natura însăși cu grohotiș sau cu mii de rădăcini.
Odată ajunși în Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, prima atracție este Lacu Roșu, la poalele Munților Hășmașu Mare, aproape de Gheorgheni. Lac despre care se spune că este cel mai mare lac natural montan din Romania, un lac de baraj natural cum puține sunt în Europa Centrală și de Est. În limba maghiară, lacul se numește „ Lacul ucigaș”. Iar legendele nu lipsesc nici în cazul formării acestui lac.
O plimbare cu barca pe lac este o adevărată relaxare. Să fii pe malul lacului și să nu observi rațele care se lăfăie, mângâiate de soarele blând!? Doar o treime din suprafața totală de 11 ha a lacului este destinată plimbărilor cu barca. Restricția este impusă tocmai pentru a conserva cât mai bine urmele arborilor sfârtecați și măcinați de cei 176 de ani trecuți de la formarea lacului.
În mod natural, soarta lacului este să dispară din cauza colmatării, adică uscatul „mușcă” aproximativ un metru pe an din lac. Ar fi o pierdere, spune Hegyi Barna, tocmai de aceea se scriu proiecte de milioane de euro pe fonduri europene. Retrocedarea pădurilor și defrișarea unor versanți au legătură cu fenomenul colmatării.
Cei doi ghizi, și totodată rangeri în Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, poartă într-un sertar ascuns al sufletului lor fiecare colțișor din acest paradis sălbatic dar foarte pitoresc.
Lăsăm bărcile și rațele de pe Lacu Roșu în urmă și pornim spre vârf. Pentru că e mai ușor de „cucerit” , Hegyi Barna a ales Vârful Suhardul Mic, de vreo 1350 de metri. Trecem de vilele și pensiunile care înconjoară zona lacului, admirăm arhitectura și stilul vilelor mai noi sau mai vechi, dăm o barieră metalică la o parte și ajungem sub Suhardu Mic. Se ridică o cortină pentru un alt act al acestui spectacol.
Poveștile se leagă natural și ajungem la informațiile foarte interesante despre fosile, comorile ascunse ale parcului și formațiunile geologice rare existente aici. Hegyi Barna vorbește mult și despre pădurile sănătoase care decorează masivele din parc, de jur împrejur. I-a fost dat să descopere arbori vechi de sute de ani.
Nici pășunile alpine nu duc lipsă de vegetație aleasă. Cine nu știe că un pășunat sănătos aduce cu sine un lapte sănătos și produse derivate pe măsură. De la specialiști citire.
Pe un perete de stâncă, ghicesc două siluete mai degrabă datorită echipamentului colorat. Directorul Parcului Național, Hegyi Barna, spune că Cheile Bicazului se află pe primul loc ca dificultate la trasee de cățărare. Sunt peste 250 de trasee de cățărare, iar unii pereți verticali depășesc 300 de m. Surprinzător, cei mai mulți cățărători sunt străini. Pentru adrenalină în doze moderate, există numeroase trasee turistice marcate, nu foarte dificile, totul este să vă documentați corect asupra parcursului.
Zona este foarte cunoscuta si de triatloniști, una din etapele de peste an se desfășoară chiar in jurul Lacului Roșu. De doi ani, o altă competiţie sportivă dedicata iubitorilor muntelui se desfășoară aici: Carpathian Gladiator, cu provocări serioase din partea organizatorilor. In perioada iernii, competiţiile de atelaje trase de câini nordici, tot în zona Lacului Roşu, au devenit o tradiţie.
Și dintr-o poveste în alta, observând când grohotișul așternut precum un preș alb, când o plantă ocrotită de lege și răsfățată de soare, atentă însă și la rădăcinile care ies la suprafață, mă pomenesc pe acoperișul vârfului Suhardu Mic. Cu o zi înainte, niciunul din vârfurile Parcului nu ar fi fost atât de vizibil. Din cauza vremii, spun rangerii. Ce mult contează o prognoză corectă… Întreb dacă Suhardul Mic are un frate mai mare. Are, îl cheamă evident Suhardu Mare, dar nu se lasă atât de ușor descoperit, spune Hegyi Barna.
Dintre toate vârfurile de jur împrejur, Hășmașu Mare este cel mai înalt, aproape 1800 de metri. Este şi locul preferat al lui Hegyi Barna.
În partea stângă priveam înspre Neamț. În dreapta, de la 1350 de m., Lacu Roșu pare o fâșie lată de mătase strălucitoare. Cioatele sunt aproape invizibile, cabanele si vilele sunt, parcă, piese ale unui joc monopoly. Din vorbă în vorbă, ajungem la poveștile despre urși. Hegyi Barna spune că acest perimetru este prima zonă de iernat, urmată de Munții Haghitei. Printre stâncile tăioase, Moș Martin are rezervate cele mai bune spații de cazare peste iarnă, de unde mai iese la primăvară, însoțit și de pui.
Caprele negre sunt și ele stăpâne peste crestele ascuțite, îmi spune Hegyi Barna, chiar dacă nu am avut privilegiul unei întâlniri cu vreun exemplar în scurta excursie pe Suhardu Mic. Și pentru montaniarzii foarte experimentați sunt foarte rare ocaziile. Aflu că Grădina Zânelor, un alt reper pentru alpiniștii îndrăgostiți de aceasta zonă, este locul preferat al caprelor negre.
Cei 10 rangeri din Parcul Național desfășoară proiecte educative pentru tinerii din zonă, iar dorința lor de a cunoaște câte ceva din tainele muntelui este extraordinară. Sunt mulți care nu-și permit o tabără, iar câteva zile petrecute alături de oamenii muntelui sunt o experiență pentru o viață.
În coborârea de pe Suhardu Mic, vorbim despre “Cheile” din România. Sunt multe și toate fermecătoare, fiecare în felul său, adevărate depozite ale unor comori pentru geologi, ecologi, geografi. Cheile Bicazului au fost formate de râul Bicaz, leagă Transilvania de Moldova, se întind pe mai mulți kilometri, între Bicazul Ardelean, jud. Neamț, și Lacu Roșu, jud. Harghita. Buni vecini ai Cheilor, martori ai tuturor eroziunilor în formațiunile de calcar, sunt Suhardu Mare și Suhardu Mic.
De pe șoseaua îngustă, privești uluit la zonele în care uriașii pereți stâncoși par să se incline în semn de salut. Sunt porțiuni atât de înguste pe șosea, încât mașinile trec alternativ. “Poarta de piatră” este un astfel de loc.
Există minuni, iar una dintre ele se numește Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmas. Există și oameni minunați dispuși să-ți îndrume pașii îngreunați de bocancii de munte. În liniște, cu respect, cu nădejdea că efortul lor de a păstra intacte aceste minuni ale naturii nu este zadarnic.
Mulțumiri directorului Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş, judeţul Harghita, Hegyi Barna și custodelui Lacului Roşu, Angi Zoltán !
Autor: Gabriela Pîncă
