Inochentie Micu Klein și lupta pentru emanciparea politico-naţională a românilor ardeleni

Articol editat de Valentina Adam, 14 octombrie 2018, 17:48

S-a născut la 24 iunie 1700. La Colegiul academic din Cluj l-a avut ca profesor pe Franciscus Fasching, care susţinea latinitatea românilor. La 25 februarie 1729 este numit de împărat episcop al Bisericii Unite. Din noul statut a pus tranşant problema drepturilor pentru românii uniţi promise prin Diplomele leopoldine. Adresează numeroase memorii împăratului, Guberniului, Dietei, cancelariei aulice, inclusiv papei Benedict al XIV-lea. Încearcă să obţină extinderea autorităţii episcopiei şi asupra românilor neuniţi. În 1742 se opune catolicizării românilor uniţi. Mută la Blaj sediul episcopiei unite şi o înzestrează cu o mănăstire şi o biserică catedrală, şcoli, tipografie, bibliotecă şi arhivă, transformând oraşul în centrul cultural al românilor transilvăneni. Şcoala era considerată principalul mijloc de ridicare a românilor. A trimis primii bursieri la Roma şi Viena. Cere o reprezentare generală a românilor, pe întreaga scară ierarhică şi în toate dregătoriile ţării: „să nu se hotărască nimic de noi fără de noi şi în absenţa noastră“.

Sub domnia Mariei Tereza (1740-1780) cere pentru clerul şi nobilimea greco-catolică recunoaşterea ca a patra naţiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei din Principat. Prin aceasta, depăşea cadrul prevederilor Diplomei Leopoldine din 1701. În memoriile adresate Curţii de la Viena invoca vechimea şi originea romană a românilor din Transilvania. Drepturile românilor nu mai depindeau acum doar de confesiunea îmbrăţişată. Invoca aşadar prioritatea, romanitatea şi continuitatea românilor. Noţiunile istorice deveneau mijloace de luptă politice.

Află toată povestea pe siteul eualegromania