Rinocerizarea generației Pokémon

Articol editat de Gerhard Chwoika, 22 iulie 2016, 15:00 / actualizat: 22 iulie 2016, 19:02

„Mulţi sunt educaţi să nu vorbească cu gura plină, dar o fac cu capul gol”.

Orson Welles

Acum 78 de ani, în data de 30 octombrie 1938, celebra trupa de la Teatrul Mercury din Manhattan, a realizat o piesă de teatru radiofonic „Războiul lumilor” de H.G. Wells, adaptare pentru radio-ul național CBS, în regia lui Orson Welles.

În adaptarea americană, realizată de Welles, marțienii ostili aterizaseră în statul New Jersey și se pregăteau de un atac asupra New York-ului. Scenariul a fost atât de realist, presărat cu buletine de știri și cu efecte sonore speciale, încât ascultătorii au crezut că lucrurile chiar se întamplă astfel. Programul a fost transmis duminică, 30 octombrie 1938, la opt seara – în prime time – cu milioane de americani stând cu urechea lipită de aparate, ori ascultând programele împreună cu familiile.

Orson Welles a anunțat la începerea emisiunii că este vorba despre o ficțiune, însă, potrivit specialiștilor, mulți dintre ascultători nu au auzit acest avertisment sau l-au ignorat. Într-un fel, programul cristaliza toate temerile și tensiunile americane din preajma celui de-al Doilea Război Mondial.

Într-o miscare de panică, locuitorii din New Jersey și-au părăsit astfel casele pentru a se proteja de gazele toxice folosite de marțieni, iar alții au început să sune disperați la poliție și la redacțiile ziarelor, conform mărturiilor din acea perioadă. S-a produs panică. Se relata cum, speriați, oamenii fug cum pot din fața marţienilor și au blocat șoselele. Panica s-a transmis ascultătorilor care au crezut că America este invadată, atacată de marțieni. Secțiile de poliție au fost asaltate cu mii de apeluri.

Orson Welles a întrerupt transmisia pentru un minut ca să amintească ascultătorilor că se difuzează o dramatizare a unui text literar de de H.G. Wells, că e o ficțiune, nu o realitate. Dar deja panica se instalase…

După 21 de ani, Eugen Ionescu face o intransigentă radiografie a lumii în piesa de teatru Rinocerii, considerată una dintre lucrările cele mai remarcabile ale teatrului absurd.

Pe durata celor trei acte, locuitorii unui mic oraș francez sunt transformați în rinoceri. Figura principală a piesei, Berenger, un om obișnuit și simplu, de multe ori subevaluat și criticat pentru dependența sa de alcool, se dovedește a fi singurul om care nu face parte din această metamorfoză.

„Umanismul a murit, cei care îl urmează sunt doar sentimentaliști învechiți.”

În singurătate el începe să se îndoiască de propria existență – limbajul său, înfățișarea sa și conștiința sa. Singur, realizează că s-a înșelat și vrea să se schimbe în rinocer. Se agită și nu reușește. Se întoarce la oglindă, față în față cu soarta și se prăbușește luptându-se să-și accepte condiția. Deodată, se desprinde de oglindă și jură să lupte împotriva rinocerilor. Bérenger strigă cu vitejie.

„Nu capitulez!” către public înainte de a se întoarce la fereastră să strige la rinocerii care treceau. „Un monstru! Doamne, niciodată nu voi fi rinocer niciodată, niciodată! Nu mă mai pot schimba”.

Peste alte câteva decenii, monștrii lui Orson Welles și rinocerii lui Eugen Ionescu s-au transformat în monștri de buzunar, care isterizează planeta sub denumirea de Pokémon.

Un nou joc, o nouă cădere a umanității pe scena, din păcate virtuală, a puterii sale de a rezista dezamăgirilor unui prezent rinocerizat și globalizat de subiectivitatea vieții. Jocul este asemănător unei căutări de comori. Folosesc coordonatele geolocaţiei, în care se află şi camera foto a telefonului, pentru a captura monştrii virtuali care apar în locurile reale din împrejurimi.

Tolerăm prin ignoranță rinocerizarea unei generații ai cărei înaintași au fost primele victime ale marțienilor ostili ai lui Orson Welles, iar apoi și-au schimbat identitatea sub copita unui rinocer.

Cei care au scăpat atunci, astăzi sunt asemeni lui Bérenger, nu se mai pot schimba, pentru că „Umanismul a murit, cei care îl urmează sunt doar sentimentaliști învechiți”.

La un recensământ moral, cu siguranță procentul cel mare aparține comunității aflate în sclavia regelui fără coroană Pokémon, iar comunitatea condusă de Bérenger, este singura care nu îşi pierde memoria, care nu crede în clişee şi în spiritul de turmă! Fără să ne dăm seama, putem parafraza acea zicere, care părea mai degrabă comică, decât tragi-comică:

„Nici noi nu mai știm câți suntem!”

Până la urmă nu este răspunsul cel care luminează, ci întrebarea !

Epilog:

„Morţii sunt mai mulţi decât viii. Şi numărul lor creşte. Viii sunt Rari”.

Eugen Ionescu

Anca Bica Bălălău