Memoria inimii, recunoştinţa!
Articol editat de Mirabela Afronie, 29 iulie 2016, 16:11 / actualizat: 1 august 2016, 8:51
„ Recunoştinţa este memoria inimii”. Balzac
Recunoştinţa este o asemănătoare cu flacăra unei lumânări. Pe măsură ce o dăruim, aprinzând alte lumânări, lumina sa ca şi recunoştinţă creşte. De fapt, doar cu lumânarea noastră am putea aprinde un număr nelimitat de lumânări, ajutând la iluminarea lumii din jurul nostru. Cu cât suntem mai recunoscători, cu atât dăm mai departe din lumina noastră şi cu cât este mai mare această lumină, cu atât mai multe miracole vom vedea în vieţile noastre.
Faceţi o listă cu toate lucrurile pentru care sunteţi recunoscători.
Subscriu cu fiecare zi, fiecare julitură a copilăriei, fiecare literă din alfabet, fiecare om care m-a întârziat, cu orice greutate care m-a călit şi întrupat spiritual, cu amintirea fiecărui pe care l-am întâlnit şi care m-a mâhnit sau sprijinit, cu fiecare răsărit…
M-am născut dintr-un un popor creştin, tolerant şi evlavios, sunt şi eu „picătura de latinitate în Marea Slavă”.
Oriunde şi oricând suntem români recunoscătorii Bunului Dumnezeu, oricând şi oriunde suntem copii acestui pământ România!
Şi totuşi, în jurul meu, în jurul nostru, lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Nu, aceste măşti nu se văd. Simţim doar cum, aparent, ipocrizia acestor măşti niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urmă nici o dâră de dreptate, ci numai una de sânge.
Pierdem zilnic clipe risipind mânie, schimbând măşti cu alte măşti, strângând mâna unor funcţii şi nu a unor oameni. Ca pe un teren de tenis ne împărţim de-o parte şi de cealaltă, pro sau contra. Divinizăm efemerul, judecăm ultimul plecat dintre noi, zâmbim cu ipocrizie şi desfinţăm regretele cu scuze şi nerecunoştinţă.
Suntem, dar ne este urât.
Există o singură cale de supravieţuire – memoria inimii, recunoştinţa!
Recunoştinţa transformă lucrurile simple în lucruri sacre dându-ne mai mult şi atunci când avem mai puţin decât ne dorim.
Nu este nevoie de nici un instrument, de nici un echipament special, pentru începe acum,să fii recunoscător! Recunoştinţa este calea directă spre Dumnezeu şi îngeri. Dacă avem răbdare, oricât de mânioşi şi supăraţi ne simţim, putem găsi ceva pentru care să fim recunoscători.
„Când cineva nu e în stare să simtă şi să-şi manifeste recunoştinţa, atunci ceva lipseşte din umanitatea sa. Un om poate fi aproape definit prin atitudinea sa faţă de recunoştinţă”, spunea mult încercatul de soartă, Elie Wiesel.
Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.
Pentru ce sunteţi recunăscători?
Nu ştiu în ce măsură întrebarea mea este indecentă, dar cu siguranţă pentru foarte mulţi răspunsul va fi considerat indecent.Şi totuşi, nu muriţi cu inima tristă. Iubiţi frumuseţea; ea este umbra lui Dumnezeu în Univers!
O listă de subscripţie morală se deschide la naşterea ficăruia dintre noi. De-a lungul întregii vieţi ar trebui să o completăm cu firescul de-a respira, de-a plânge, de-a iubi sau de-a lupta… pe această listă să lăsăm testamentul nostru moral, eliberarea din chingile lutului.
Subscrieţi cu cele mai bune intenţii, cu recunoştinţă, cu nădejde, cu dragoste.
Mulţumesc dumneavoastră!
Epilog:
„Recunoştinţa este o virtute a sufletelor nobile”.Esop
Anca Bica-Bălălău