Înger sau demon?

Articol editat de Mirabela Afronie, 15 august 2016, 13:23

Am văzut oameni târându-se pe coate şi genunchi, stând zile întregi la coadă să pupe moaştele nu ştiu cărui sfânt, donăm bani bisericilor pentru construcţie, reconstrucţie, pentru picturi şi toate cele. Şi cu toate acestea, ne călcăm în picioare şi ne înjurăm de toţi sfinţii la împărţirea aghiasmei, ieşim din biserici pocăiţi, cu capul plecat şi continuăm să minţim, să furăm, să înşelăm semeni de-ai noştri. Ce suntem noi până la urmă? Îngeri sau demoni?

Cel fără de vină să ridice primul piatra, ar fi spus Isus. Nici unul nu suntem fără de păcat, atâta doar că există în noi, o duplicitate criminală pentru sufletul nostru în primul rând. Ne închinăm, facem donaţii bisericilor, cu atât mai multe şi mai mari cu cât considerăm că suntem mai vinovaţi. Şi după ce primim iertarea preotului, o luăm de la capăt.

Nu contest biserica şi slujbaşii săi, nu vreau să-i ponegresc în vreun fel. Vreau să mă lămuresc cine suntem noi cu adevărat. Cine stă ascuns în sufletul nostru şi ne plimbă dintr-o extremă în alta a credinţei? Aşa ne-am născut, sau aşa am fost educaţi? Sau pur şi simplu viaţa ne-a înrăit atât de mult încât nu mai sesizăm diferenţa între credinţă şi necredinţă, între alb şi negru, între rău şi bine.

Poate că tumultul vieţii ne-a îndepărtat de noi înşine în primul rând. Poate că vâltoarea în care trăim zi de zi, ne împiedică să ne amintim că mai avem şi suflet, iar o boală a acestuia se răsfrânge şi asupra trupului. Luăm pastile, mergem la medic, ne tratăm, ne operăm dacă e cazul. Toate pentru trup. Dar pentru suflet ce facem? Nimic, sau aproape nimic. Oare 10-15 minute duminica, ori în sărbătorile legale sunt suficiente pentru a întări legătura noastră cu divinitatea? Dar mai există această legătură?

Am ajuns să facem totul pentru bani, pentru foloase materiale, pentru câştig şi bunăstarea noastră, uitând că există semeni nevoiaşi. Uitând că există unii care nu au avut norocul să ţină pasul cu schimbările socio-economice actuale. Uitând că există unii, asemeni nouă, care nu mai au nimic material în această lume. Mai au doar credinţa. Credinţa că odată va fi mai bine. Aici sau dincolo. Uitând că poate viaţa ne poate rezerva şi nouă astfel de surprize neplăcute.

Oricâte bunuri am aduna şi am strânge, călcând peste suflete ori peste cadavre, nu ne vom putea bucura niciodată de ele singuri, fără alţi oameni alături. Ar trebui să gândim mai atent la aceste lucruri, sau pur şi simplu, ar trebui să le gândim.

Dan Agache