Este momentul unui rol de -contre emploi- pe scena europeană

Articol editat de Mirabela Afronie, 28 iulie 2016, 14:46

 „Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic ! ” Neagu Djuvara

Născut acum 120 de ani, pe 4 septembrie 1896 în Franţa, într-o familie cu rădăcini levantine, Antonin Artaud a fost  dramaturg, actor si teoretician francez a cărui viziune asupra teatrului a modificat fundamental modul de percepţie al acestei forme de artă.

Deoarece Artaud credea cu tărie că teatrul trebuie să fie total independent de politică, el a părăsit gruparea suprarealistă, după ce liderul grupării, Andre Breton a manifestat supunere faţă de regimul comunist. Pentru o scurtă perioadă de timp a colaborat cu Roger Vitrac la Teatrul Alfred Jarry.

Desprinzându-se de Suprarealism, el nu a încercat nicicând să se dezică de acesta sau să îl nege. Din contră, teoriile sale, par o continuare fluidă a acestui  curent.

Teatrul cruzimii pe care  Antonin Artaud îl teoretizează în  cartea sa „Teatrul şi dublul său”, porneşte de la principiul unificării cosmice dintre natură, om, societate şi obiecte. Prin termenul de cruzime, se înţelege opusul civilizaţiei.

Teatrul cruzimii este un teatru fără decor, în care se folosesc costume vechi, căci acestea au imprimată o anumită energie, benefică actului artistic, iar personajele  sunt tipizate la extrem. Expresia fizionomică este o mască,  în felul ăsta ea devenind un simbol şi nu o copiere.

Această formă de teatru are ca scop comunicarea, motiv pentru care spectatorul se află în centrul acţiunii. Acţiunea se desfăşoară în toate locurile din sală, destrămându-se bariera dintre actor şi spectator. Antonin Artaud este primul care suprimă scena. E momentul în care teatrul se scutură de influenţa percepţiei burgheze, care impunea separarea celor două grupuri de participanţi la actul teatral. A fost un prim semn că, cel puţin în teatru, clasele sociale nu îşi mai au rostul. Spectatorii stau în mijlocul spaţiului de joc, iar actorii îşi desfăşoară urzeala magică în jurul lor, în toate cele patru colţuri ale sălii. Motivul pentru care Artaud face aceasta este pentru a putea pătrunde în spectator, învăluindu-l. Bariera s-a rupt. Urmează ridicarea unui nou teatru, triumfător, pe ruinele vechii convenţii. Limbajul noului teatru  are ca specific   spaţiul.   Prin   expresia în spaţiu el permite mijloacelor magice ale artei şi ale cuvântului să se manifeste în totalitatea lor. Teatrul nu trebuie supus textului ci trebuie să i se redea limbajul propriu, un limbaj unic care se află la mijlocul drumului dintre gând şi gest, printr-o metamorfoză a gestului, a a cuvântului, a expresiei. Scopul ultim este de a scoate teatrul din inerţia umană şi psihologică.  Misiunea teatrului artaudian este de a-i reda omului locul   între   „vis şi eveniment”. În ceea ce priveşte spectacolul, Artaud, în Manifestul Teatrului Cruzimii lasă indicaţii specifice. Fiecare spectacol trebuie să aibă elemente fizice obiective recognoscibile pentru toată   audienţa:   strigăte,   apariţii   surpriză,   lovituri   de   teatru,   costume   vechi   inspirate   din costumele   ritualice,   acorduri   muzicale   în   armonie,   măşti,   instrumente   muzicale supradimensionate, manechine înalte de 10 metri.

Europa este astăzi un Teatru al Cruzimii ?

Retorică întrebare… Prin termenul de cruzime, se înţelege opusul civilizaţiei. O civilizaţie care se năruie pe o scenă unde omul modern a uitat  de adevărata sa menire, de energia sa lăuntrică, pierzându-şi legătura cu Sinele, deoarece nu mai reacţionează decât la ceea ce este „brutal”, la ceea ce ne loveşte. Tendinţa țărilor europene de a separa izbucnirea energiilor lăuntrice de spirit, are ca finalitate faptul că spiritul doar asistă, el nu mai este un participant  activ în acest proces.

Este momentul unui rol de contre emploi pe scena europeană. Un Rol asumat și bine jucat, care trebuie să fie total independent de politică, religie, clasă  socială  sau naționalitate, care să  rupă  bariera dintre actor şi spectator, dintre victimă și ignoranță.

Un Rol al Regăsirii!

Epilog:

„Doamne! cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem” Odysseas Elytis

Anca Bica Bălălău