Am obosit…
Am obosit; am obosit să mă tot lupt cu viața, cu proștii, cu nerecunoscătorii, cu lașii și impertinenții; am obosit. Am încercat de-a lungul timpului să-mi păstrez verticalitatea, să recunosc atunci când am greşit. Ba mai mult, am învățat să-mi cer și scuze; și nu s-a întâmplat nimic rău cu mine, ba din contră.
Am obosit doar, să văd atât de multă răutate, de mizerie sufletească, de ranchiună, de ură și perversiune. Am obosit să arăt cu degetul greșelile clasei politice făcute din neștiință, din lăcomie, lașitate sau prostie; am obosit.
Mă obosește răutatea din noi, perfidia și dorința unora de a fi mereu în față, de a fi ascultați, chiar dacă nu au nimic de transmis. Mă mai obosește lupta continuă pentru nimic; o luptă venită ancestral, din moși-strămoși, care aveau, spre deosebire de noi, o cauză, un țel. Am obosit.
Am obosit și mă doare să văd că nu reușim să deschidem ochii să privim în jur, să înțelegem ce se întâmplă, să gândim, nu mult, măcar puțin; am obosit să-mi văd semenii dormind, refuzând să se trezească la realitate. E poate şi acesta un mod de apărare pentru ei, pentru că realitatea vieţii nu concordă cu visele noastre.
Am obosit să tot repet că visele şi dorinţele noastre pot deveni realitate doar prin noi; doar dacă noi şi nimeni altcineva le vor transpune în practică. Abia atunci, când vom reuşi, vom învăţa cu adevărat să fim fericiţi.
Am obosit şi mă doare degetul să tot arăt ce nu e bun în jurul meu; am obosit să fiu singurul sau printre puţinii care o fac. Am obosit să tot încerc să ies din turmă, să fiu altfel, să gândesc, chiar că am obosit.
Acum, mă duc să-mi stâmpăr oboseala; să caut izvorul vieţii din poveşti, să prind puteri şi să mă lupt din nou cu viaţa, pentru mine şi pentru restul semenilor mei.
Pentru că indiferent de cât aş fi de obosit, pentru mine, pentru ei, pentru noi, trebuie să lupt. Atâta ştiu, atâta fac: mă lupt. Oricât de obosit aş fi.
Articol editat de Mirabela Afronie, 18 decembrie 2015, 09:18 / actualizat: 18 decembrie 2015, 14:58
Am obosit; am obosit să mă tot lupt cu viața, cu proștii, cu nerecunoscătorii, cu lașii și impertinenții; am obosit. Am încercat de-a lungul timpului să-mi păstrez verticalitatea, să recunosc atunci când am greşit. Ba mai mult, am învățat să-mi cer și scuze; și nu s-a întâmplat nimic rău cu mine, ba din contră.
Am obosit doar, să văd atât de multă răutate, de mizerie sufletească, de ranchiună, de ură și perversiune. Am obosit să arăt cu degetul greșelile clasei politice făcute din neștiință, din lăcomie, lașitate sau prostie; am obosit.
Mă obosește răutatea din noi, perfidia și dorința unora de a fi mereu în față, de a fi ascultați, chiar dacă nu au nimic de transmis. Mă mai obosește lupta continuă pentru nimic; o luptă venită ancestral, din moși-strămoși, care aveau, spre deosebire de noi, o cauză, un țel. Am obosit.
Am obosit și mă doare să văd că nu reușim să deschidem ochii să privim în jur, să înțelegem ce se întâmplă, să gândim, nu mult, măcar puțin; am obosit să-mi văd semenii dormind, refuzând să se trezească la realitate. E poate şi acesta un mod de apărare pentru ei, pentru că realitatea vieţii nu concordă cu visele noastre.
Am obosit să tot repet că visele şi dorinţele noastre pot deveni realitate doar prin noi; doar dacă noi şi nimeni altcineva le vor transpune în practică. Abia atunci, când vom reuşi, vom învăţa cu adevărat să fim fericiţi.
Am obosit şi mă doare degetul să tot arăt ce nu e bun în jurul meu; am obosit să fiu singurul sau printre puţinii care o fac. Am obosit să tot încerc să ies din turmă, să fiu altfel, să gândesc, chiar că am obosit.
Acum, mă duc să-mi stâmpăr oboseala; să caut izvorul vieţii din poveşti, să prind puteri şi să mă lupt din nou cu viaţa, pentru mine şi pentru restul semenilor mei.
Pentru că indiferent de cât aş fi de obosit, pentru mine, pentru ei, pentru noi, trebuie să lupt. Atâta ştiu, atâta fac: mă lupt. Oricât de obosit aş fi.
Dan Agache
Sursă foto: acestblogdenervi.ro
