PORTRET: Gheorghe Dinicã – un titan al artelor spectacolului

Motto: “Acest actor uriaş, care a urcat pe scenă mai des decât toţi actorii unui teatru mare la un loc, care a jucat roluri grele în peste 80 de filme şi care a făcut atâtea alte lucruri frumoase pentru noi, semenii lui. Am zis întotdeauna că atunci când a venit Gheorghe pe lume a fost o inflaţie de daruri dumnezeieşti” – scenaristul Dan Mihăescu

Articol editat de Valentina Adam, 10 noiembrie 2021, 09:52

Miercuri, 10 noiembrie, se împlinesc 12 ani de la plecarea la Domnul a unui titan al artei româneşti, actorul de teatru şi film Gheorghe Dinică.

Cariera sa excepţională înseamnă roluri geniale interpretate în peste 90 de filme, personaje magnifice întruchipate în peste 40 de piese de teatru, prezenţe remarcabile în peste 30 de producţii pentru televiziune – piese de teatru, seriale sau telenovele. Dinică s-a remarcat şi prin timbrul său muzical, prin vocea sa deosebită, înregistrând mai multe piese, singur sau alături de foarte bunii săi prieteni Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu. Gheorghe Dinică a fost unic,  o personalitate cu un imens talent, cu o putere de muncă fantastică, izbutind să întruchipeze cu un firesc aproape neverosimil cele mai diverse personaje, fie că erau pline de vervă, profunzime, caracterizate de ironie fină sau, dimpotrivă, de umor de mahala. Dinică era însă şi un spirit sensibil, melancolic, un adevărat boem…

Gheorghe Dinică s-a născut la Bucureşti, în zorii zilei de Crăciun, la 25 decembrie 1933, la Bucureşti, în mahalaua Giuleşti. Părinții săi, Petre, funcționar la poștă, și Jana – casnică, au hotărât, însă, să-și înregistreze băiatul după Anul Nou, astfel că data oficială a venirii sale pe lume este 1 ianuarie 1934, dată la care naşterea a fost declarată.

În copilărie şi adolescenţă a frecventat spectacolele Teatrului de revistă, fiind impresionat de Titi Mihăilescu sau Puiu Călinescu, dar şi sălile de cinema din Giuleşti şi Calea Griviţei, în care s-a născut dorinţa sa de a deveni actor, fiind impresionat de filmele în care jucau Stan Laurel şi Oliver Hardy, Charlie Chaplin, de actori ca John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant, pe care i-a admirat în producţiile americane, western, muzicale, cu gangsteri sau de dragoste.

În ianuarie 1944, pe când avea doar 10 ani, a fost salvat ca prin minune de bombardamente, însă mulți dintre prietenii săi de joacă au fost uciși, iar trauma războiului și moartea „trăită pe viu” aveau să i se întipărească profund pentru tot restul vieții.

A intrat apoi în trupele de teatru de amatori ale unor întreprinderi, prima sa apariție pe scenă fiind în rolul locotenentului Stămătescu, în piesa „Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu, jucată de o trupă de amatori de la Poștă, instituţie în care se angajase, ca vânzător de presă, pentru a se putea întreţine.

S-a înscris, apoi, în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor București, iar în 1955, a fost distribuit în „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu, unde a fost remarcat de actrița Dina Cocea, care se afla în public şi care l-a invitat la cursurile ei de pregătire. Au urmat două încercări de admitere la Teatru, amblele nereuşite.

În anul 1957 a fost admis, la a treia încercare, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” – chiar la clasa profesoarei Dina Cocea – , pe care l-a absolvit în anul 1961, în „promoţia de aur” a teatrului românesc alături de George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauţchi, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu-Matei.

Despre profesoara sa, Dinică afirma, peste ani: “Dina Cocea ne învăţa să gândim şi să căpătăm idei. Reţinem stimularea gândirii, stăruinţa asupra detaliului, de ton, de gest, de mişcare, în munca de compunere a unui rol. Aş adăuga şi a privirii, dacă aş şti că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată la orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente şi inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol.”

După absolvirea Facultăţii de Teatru, joacă, pentru o scurtă perioadă, la Teatrul pentru Tineret şi Copii, apoi David Esrig şi Radu Beligan îl cheamă la Teatrul de Comedie din Bucureşti.

În perioada 1961-1967 a jucat pe scena Teatrului de Comedie din București, unde a debutat în „Inspectorul de poliție” de John Boynton Priestley, regia Dina Cocea.

În 1963 a debutat în film, cu un rol în filmul „Străinul”, adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici.

În anii 1968-1969 a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra din București, iar din 1972 s-a aflat pe scena Teatrului Național I. L. Caragiale din București, unde va juca până în ultima clipă a vieţii.

Gheorghe Dinică a fost admirat în nenumărate spectacole de teatru, printre acestea aflându-se „Nuntă la castel” de S.Andras, regia L.Giurchescu (1962), „Rinocerii” de Eugène Ionesco, regia L.Giurchescu (1964), „Moartea lui Danton” de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei (1969), „Trei frați gemeni venețieni” de Aldo Matiuzzi Collalto, regia David Esrig (1973), „Romulus cel Mare” de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu (1977), „Gaițele” de Alexandru Kirițescu, regia Horea Popescu (1978), „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, regia Radu Beligan (1979), „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, regia Grigore Gonța (1980).

După 1990, Gheorghe Dinică a jucat în „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Şerban (1990), „Noaptea regilor” de William Shakespeare, regia Andrei Şerban şi „Merlin” de Tancred Dorst, regia Cătălina Buzoianu (ambele în 1991), „Livada de vişini” de A. P. Cehov, regia Andrei Şerban (1992). De asemenea, Dinică a jucat în „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, regia Mihai Măniuţiu (1997), „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar şi „Cotletele” de Bertrand Blier, regia Gelu Colceag (ambele 1998), „Numele trandafirului” adaptare după Umberto Eco, regia Grigore Gonţa (în 1999), a fost excepţional în „Take, Ianke şi Cadâr” de V. I. Popa, regia Grigore Gonţa, alături de alţi doi monştri sacri, Radu Beligan şi Marin Moraru (2001), în „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco (2003), „Dansând pentru zeul păgân” de Brian Friel, regia Lynne Parker (2006), „Incontestabila ipocrizie” de Teodor Mazilu, regia Mihai Ionescu (2006), etc.

A colaborat cu mari regizori români de film, printre producţiile în care a jucat aflându-se „Maiorul şi moartea” (1967), „Felix şi Otilia” (1971), „Cu mâinile curate” (1972), „Bietul Ioanide” (1979), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), „Secretul lui Bahus” (1983), „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Patul conjugal” şi „Priveşte înainte cu mâni” (1992), „Crucea de piatră” (1993), „Craii de Curtea Veche” şi „Terente – regele bălţilor” (1995), „Faimosul Paparazzo” (1994), „După-amiaza unui torţionar” şi „Manipularea” (2000), „Filantropica” şi „Patul lui Procust” (2001).

De asemenea, Dinică a mai jucat în: „Bani de dus, bani de întors” (film TV, 2004), „Magnatul” (r. Şerban Marinescu, 2004), „Orient Express” (r. Sergiu Nicolaescu, 2004), „Tinereţe fără tinereţe” (r. Francis Ford Coppola şi realizat după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade; premiera americană în dec. 2007, iar cea din România la 18 aprilie 2008) sau „Supravieţuitorul’ (r. Sergiu Nicolaescu, 2008).

După ce l-a distribuit în filmul său “Dulcea saună a morţii”, regizorul Andrei Blaier declara într-un interviu: “Când intra pe platourile de filmare, toţi actorii rămâneau încremeniţi: actorii tineri, figuraţia, echipa tehnică, toţi devin inhibaţi de prezenţa lui Dinică”. El era impunător prin prezenţă fără să facă nimic, toţi spuneau că unde apărea, efectiv vibra aerul în jur.

Marele actor a jucat, de asemenea, în telenovelele „Inimă de ţigan” (2008), „Regina” şi „Aniela” (2009).

În anul 2002, Gheorghe Dinică a scos împreună cu regretatul Ştefan Iordache un album intitulat „Cântece de petrecere”, apoi şi alături de Nelu Ploieşteanu a produs alte CD-uri – Cântece de petrecere 2 (2003), Romanțe (2004) şi Parol că te iubesc (2006).

Dinică a fost şi un constant colaborator al Teatrului Naţional Radiofonic, printre piesele puse în undă, cu participarea sa, aflându-se „Amorul unui subaltern” de Teodor Mazilu, „Neguţătorul de ochelari” de Tudor Arghezi – o bijuterie radiofonică  realizată de regizorul Paul Stratilat în anul 1969, în care îl are drept partener pe Marin Moraru – , „Domnul Kant are onoarea”, text dramatic semnat de scriitorul şi regizorul german  Konrad Jansen, „Copiii justiţiei” de Michel Cournot sau „Ciclopul de Euripide”, spectacol din anul 1970, cu o distribuţie de excepţie, în fruntea căreia s-au mai aflat, alături de Gheorghe Dinică, George Calboreanu, Ion Marinescu, Mihai Heroveanu, Nicolae Pomoje şi Sorin Gheorghiu.

La 2 iunie 2008, Mia Pădurean lansa volumul „Un actor pentru eternitate – Gheorghe Dinică”, care a avut la bază o serie de interviuri pe care autoarea le-a realizat cu marele nostru actor.

Pentru realizarile sale artistice absolut excepţionale, Gheorghe Dinică a fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii: în anul 1967, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a, „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, în anul 1972 a primit premiul Asociaţiei Cineaştilor din România (ACIN) pentru filmele „Explozia”, „Felix şi Otilia”, „Bariera” şi „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, iar în anul 1975 a primit aceeaşi distincţie pentru „Ilustrate cu flori de câmp”.

În anul 1976 a primit unul dintre cele mai importante premii obținute de actor, cel al Festivalului de film de la Karlovy Vary pentru rolul Diplomatul din „Prin cenușa imperiului”, în anul  1987, ACIN i-a atribuit un premiu pentru „Figuranţii”, „Cuibul de viespi”  şi „Secretul lui Herodot”, în anul 1992 a primit Premiul Uniunii Cineaştilor (UCIN) pentru „Casa din vis” şi Premiul Troia (Portugalia) pentru „Patul conjugal” (regia: Mircea Danieliuc), iar în anul următor acelaşi premiu al UCIN venea ca recompensă pentru rolul său din „Patul conjugal”.

A primit, la Paris, Marele premiu pentru rolul din spectacolul „Troilus și Cresida” de William Shakespeare, în anul 1999, Dinică primea Premiul de excelență al UNITER, la 13 noiembrie 2001, actorul devenea cetăţean de onoare al oraşului Bucureşti, un titlu primit „pentru întreaga activitate în slujba teatrului românesc”, în anul 2002, a fost distins cu Premiul special UCIN pentru rolul „Prinţ” din filmul „Filantropica” iar Revista VIP l-a desemnat „Actorul anului”, în 2003 a fost nominalizat la secţiunea „Opera Omnia” – artele spectacolului a Premiilor Prometheus, pentru întreaga activitate, în 2004 i-a fost acordată Diploma de interpretare a Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România pentru „Orient Express”, iar în anul 2006 i-a fost acordat Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul Internaţional de Film Transilvania.

În anul 2008 a primit titlul şi însemnele de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, iar pe 1 decembrie 2008, chiar de Ziua Naţională a României, Gheorghe Dinică a fost decorat, alături de alte mari personalităţi din lumea artistică şi academică, de preşedintele Traian Băsescu, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce.

În viaţa privată, Gheorghe Dinică nu s-a căsătorit până la 60 de ani și nici nu a avut copii, însă în 1995, Gheorghe Dinică fost invitat la o familie de prieteni, pe care nu-i văzuse de mult timp. Acolo a cunoscut-o pe Gabriela-Georgeta, care i-a atras atenția și căreia i-a propus o întâlnire. La 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă. Despre soţia sa, Dinică spunea: „E o femeie care are o relație clară cu viața și care a făcut ordine în dezordinea existenței mele. Dragostea nu are vârstă, indiferent că este în primăvara anilor sau a toamnei, ea răbufneşte şi îşi cere drepturile.”

La 9 noiembrie 2009, marele actor a fost operat la Spitalul Floreasca, având diagnostice extrem de complicate: colecistită acută fără pietre, şoc septic, la care se adăuga disfuncţie multiplă de organe cu insuficienţă respiratorie acută – suport ventilator (bronhopneumonie, pneumonie bazală stânga); insuficienţă cardiocirculatorie – suport inotrop şi vasopresor; fibrilaţie atrială paroxistică; insuficienţă renală cronică acutizată – anurie – hemodiafiltrare continuă; disfuncţie digestivă; disfuncţie hepatică – sindrom de colestază, potrivit buletinului medical. Din nefericire evoluţia post-operatorie, cu toate eforturile medicilor, nu a fost însă favorabilă, pacientul necesitând şi un simulator cardiac.

Gheorghe Dinică a trecut la Domnul a doua zi, marţi, 10 noiembrie 2009, la Spitalul Floreasca, în urma unui stop cardiac.

La 13 noiembrie, trupul său neînsuflețit a fost depus în foaierul Teatrului Național din București unde a fost petrecut cu aplauze timp de 15 minute de aproximativ 2000 de persoane venite să-și ia rămas bun.

În aceeaşi zi a fost înmormântat la cimitirul Bellu, pe Aleea Gheorghe Dinică, denumită astfel în semn de omagiu, alături de alţi actori monumentali plecaţi prea devreme: Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ștefan Iordache…

La 15 septembrie 2013, un bust din bronz al îndrăgitului actor Gheorghe Dinică, a fost dezvelit în faţa Teatrului de Comedie din Bucureşti, în aplauzele unui public numeros. George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie, a declarat atunci că evenimentul ar putea fi numit „deschiderea stagiunii 2013-2014”, în care Gheorghe Dinică „joacă rolul principal”.

În amintirea sa, astăzi, o plăcuţă cu numele actorului poate fi văzută sub Gongul Thaliei, inaugurat în decembrie 2013, în Piaţa Timpului – proiect iniţiat de Teatrul Metropolis şi directorul său, George Ivaşcu, împreună cu Primăria Capitalei.

de Razvan Moceanu – RADOR