In memoriam, Alexandru Paleologu – scriitor şi „ambasador al golanilor” în 1990, a trăit paradisul lumii aristocratice și infernul puşcăriilor comuniste!
„Suntem părţi, fiecare unică în felul ei, ale Cosmosului. Partea cea mai frumoasă a noastră este diversitatea iubirii. Cursa pentru a ajunge la adevărul acestei trăiri, o face mirifică, înălţătoare.Un om de la o anumită altitudine a inteligenţei începe să fie vesel chiar când se exprimă trist.Adevărata lume este lumea din literatură. Cea care a trecut prin imaginaţia unui scriitor. Cealaltă nu e lume”, mărturisea regretatul om de cultură, Alexandru Alecu Paleologu născut într-o veche familie boierească ce își revendica descendența din ultima dinastie a Imperiului Bizantin pe 14 martie 1919, București și plecat la 2 septembrie 2005, acum 18 ani.
Articol editat de Anca Bălălău, 1 septembrie 2023, 14:01
Catagrafia oficială de toți boerii Țării Românești la 1829[7] îl menționează astfel: „Mihail Nicolae Paleologa,n. Mitilini, 58 ani, medelnicer, șade în Buc.,n-are nici o stare.”După tradiția de familie, acesta venise împreună cu tatăl său în suita domnitorului Alexandru Ipsilanti. Medelnicerul Mihalache Paleologu a fost printre fondatorii Ordinului avocaților -pe la sfârșitul sec.18, începutul sec.19. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Medelnicerul Mihalache (Mihai) Paleologu a avut, printre alți descendenți, un fiu Nicolae Paleologu, ajuns până la rangul de serdar (d. 1874). Fiul său Mihail (Mișu) Paleologu (1848 – 31 decembrie 1903) și-a susținut doctoratul în drept la Paris, în 1869, cu teza De curatoribus furiose et allis extra minores dandies. A fost consilier la Curtea de Casație și director al ziarului „Timpul”, în două perioade: 1883-1884, respectiv 1889-1890. Bunicul lui Al.Paleologu a avut două căsătorii, din cea de-a doua , cu Eugenia Haciulea (1850-1932; de origine macedoneană), rezultând doi copii, Mihail și Cleopatra. Mihail este tatăl scriitorului.
Alexandru Paleologu a absolvit Liceul Spiru Haret și apoi a studiat la Universitatea București, unde este licențiat al Facultății de Drept.
Eseistul s-a format la școala lui Paul Zarifopol, istoric, critic literar care a desfășurat și o amplă activitate de publicist, moralist, eseist politic și istoric al civilizației românești. Zarifopol a fost director al prestigioasei reviste interbelice Revista Fundațiilor Regale Carol al II-lea, căruia i-a și îngrijit mai multe antologii, fiind cunoscut mai ales prin volumul „Bunul simț ca paradox”.
„Am văzut, de mic, o elită intelectuală şi socială remarcabilă, ceea ce m-a ajutat să nu am complexe faţă de oamenii iluştri şi m-a învăţat să-i respect cum se cuvine”, își amintește în cărțile sale despre oamenii care i-au marcat educația și tinerețea, cel ce avea să devină Conu Alecu Paleologu.
În 1944, devine referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 este atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României. La Comisia de Armistițiu a fost angajat de Ionel Christu la începutul lunii octombrie 1944 într-o echipă de tineri, din care mai făceau parte Teddy Trancu, Sandu Danielopol, Gheorghe Vetra și Vlad Skeletti. La Ministerul de Externe este angajat în urma unui concurs de admitere. Este dat afară din diplomație în 1948 de Ana Pauker. Alexandru Paleologu nu a fost niciodată legionar sau fascist. În autobiografia redactată în penitenciarul Botoșani, Al.Paleologu scrie:
„În toamna anului 1940, după instaurarea dictaturii legionare am inițiat cu mai mulți prieteni și colegi organizarea clandestină a unui grup de tineret universitar cu vederi democratice, care urma să se manifeste prin publicații, conferințe etc.în spirit umanist, antilegionar și democratic, raționalist, critic și antimistic.”
Urmărit de Securitate, se ascunde sub un nume fals (Ion Crăifăleanu) în orașul Câmpulung-Muscel până în ianuarie 1956, când fapta pentru care fusese urmărit se prescrisese și putea reintra în legalitate. În 1959 a fost arestat în Lotul Noica-Pillat. Arestările în respectivul lot încep în decembrie 1958, cu Noica, iar ultimul arestat din lot, în ianuarie 1960, este Nicolae Steinhardt. Sunt arestați 23 de intelectuali de prestigiu, anchetați și condamnați la pedepse de la 6 ani până la 25 de ani de muncă silnică. Paleologu este arestat pe 8 septembrie 1959 iar la ora 2 noaptea este obligat să-și strângă câteva lucruri, fiind apoi urcat într-o dubă și dus la celebra închisoare „Malmaison” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (București) și condamnat la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii și 7 ani de degradare civică pentru motivul „uneltire” contra regimului comunist. Prin Decizia nr. 24/1 martie 1960 a Tribunalului Militar al Reg. a II-a Militare București este condamnat „pentru săvârșirea infracțiunii de agitație contra ordinii sociale”. La interogatoriul lui Alexandru Paleologu în cadrul procesului C.Noica, C.Pilat…, Paleologu a declarat:” …eu mă situam pe poziții contrare cu legionarii.” (vezi: Prigoana. Documente ale procesului C .Noica…p. 363). În timpul detenției a fost racolat de Securitate ca informator. Alexandru Paleologu a fost bun prieten cu Nicolae Steinhardt. Al. Paleologu a declarat (în Tudorel Urian, op. cit., p. 65):
In memoriam, Alexandru Paleologu – scriitor şi „ambasador al golanilor” în 1990, a trăit paradisul lumii aristocratice și infernul puşcăriilor comuniste!
„Când i-am mărturisit [lui Steinhardt] prima oară – pentru că lui i-am mărturisit, înainte de apariția mărturiei mele publice din volumul Sfidarea memoriei , mi-a replicat: „Eu eram sigur demult de lucrul acesta, mă așteptam, dar nu m-am ferit de tine nicio clipă…”
Paleologu este unul dintre rarii intelectuali români care, după ce a colaborat cu Securitatea, a recunoscut încă dinainte de 1989 această colaborare, iar după 1990 a fost primul caz de recunoaștere și asumare publică și explicită a acestei colaborări.
În primele luni ale lui 1990 a fost primul și unul dintre cei foarte puțini oameni de cultură români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea. Mărturia sa va fi publicată mai târziu (în 1995) într-un volum de convorbiri cu istoricul și romancierul Stelian Tănase, Sfidarea memoriei. De asemeni, își cere public iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani în 1963, sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor.
A fost grațiat în 1964 și iese din închisoare la 24 iunie 1964.
După ieșirea din închisoare urmează o perioadă de readaptare. Este reintegrat pe post de cercetător științific la Institutul Academiei Române pentru Istoria Artei, Secția Artă Veche. Devine secretar literar la Teatrul „C.I. Nottara” din București în 1967 și membru al Uniunii Scriitorilor, iar între 1970 și 1976 este redactor la Editura Cartea Românească.
La începutul anilor ’90 a fost numit Ambasador al României în Franța, și demis în iunie 1990 din cauză că simpatiza cu „golanii” din Piața Universității , numindu-se chiar „ambasadorul golanilor”, cât și din cauza vederilor sale monarhiste.
S-a distins și în politică, fiind respectat și de camarazi, dar și de adversari. „Conu Alecu” impresiona și prin ținuta sa vestimentară, cu nelipsita batistă în buzunarul de la piept, cămăși și cravate atent asortate, iar în anii din urmă, faimosul baston cu cap de argint.
În anul 2000 a primit Premiul de Excelență în Cultura Română, acordat de Fundația Națională pentru Știintă și Arte și grupul de presă “Curentul”, sub patronajul Președintelui României.
Opera sa este un punct de reper în patrimoniul culturii române.
„Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic. Totuşi, cele mai importante lucruri în viaţa asta sunt, cred eu, cele pe care le-am decelat din trei spectacole regizate de Lucian Pintilie: iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa, asa cum mi-a salvat-o mie în puşcărie) şi umorul. Dacă te naşti cu ele e foarte bine; dacă nu, se pot învăţa, gândindu-te foarte mult la ele, reprezentându-le în diverse circumstanţe. Ceea ce salvează cele mai proaste şi ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial, este totuşi iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii”, este analiza regretatului om de cultură care a plecat dintre noi pe 2 septembrie 2005, la vârsta de 86 de ani, în casa sa de pe strada Armenească nr. 34, București.
