[FOTO-VIDEO] In memoriam: Cătălina Buzoianu,o parte din vârstele Teatrului, o treaptă spre Nemurirea sa…

Să creşti cu şansa marilor întâlniri, cu enorma bucurie de a nu te rătăci, cu portativul bunelor semnificaţii artistice ce îţi armonizeză muzica sufletului, să te odihneşti în singurătatea vieţii reinventând bucată cu bucată fiecare por al silabisirii frumosului, cred că este o binecuvântare ce nu se poate licita la nici o Bursă…

Articol editat de Radio Resita, 3 august 2021, 16:00 / actualizat: 3 august 2021, 21:16

Asta înseamnă pentru mine şi pentru câteva generaţii Cătălina Buzoianu… O ŞANSĂ în vâltoarea mediocrităţii, o virtute artistică ce te devorează ca un blestem sau ca o binecuvântare.

Înainte de orice, Marii Maeştri ai Teatrului Românesc sunt vertebre din Coloana Infinitului Românesc şi se cuvine un modest Laudatio pentru o mare personalitate a culturii româneşti, Cătălina Buzoianu.

S-a născut acum 83 de ani la 13 aprilie 1938, în Brăila, și a plecat să dezlege regizoral cheile Veșniciei pe 3 august 2019!

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti (1965 – 1970), la clasa de regie a profesorului Ion Olteanu. A participat, în paralel, la atelierele de creaţie ale profesorilor Radu Penciulescu şi David Esrig. 

După absolvirea institutului a fost repartizată la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, unde a pus în scenă spectacolele „Pescăruşul” de A. P. Cehov (1970), „Bolnavul închipuit” de Moliere (1970), „Poveste de iarnă” de William Shakespeare (1973).

A fost regizor la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, până în 1973. Aici a montat spectacolul „Peer Gynt”, de Ibsen (1972), potrivit site-ului teatrul-azi.ro.

Cătălina Buzoianu şi-a dedicat viața scenei și învățământului teatral, din 1975 fiind profesoară la catedra de regie teatru, iar din 1990 – decan al secției de teatru din cadrul UNATC București.

A fost căsătorită cu actorul Papil Panduru și a avut doi copii: pe Ștefănuț Iordănescu (dintr-o căsătorie anterioară) regizor de teatru și fost director de teatru (la Naționalul din Timișoara și la Teatrul Bulandra din București) și pe Velica Panduru, scenograf de carieră, nume, de asemenea recunoscut în comunitatea teatrală.

Doamna Buzoianu a avut peste o sută de piese montate în țară și în străinătate, activitatea sa artistică fiind recompensată cu numeroase premii românești și internaționale.

Destinul său s-a contopit cu destinul teatrului… Împreună cu Dinu Săraru a scris istoria Teatrului Mic din capitală între 1979-1985, apoi a fost regizor permanent la Teatrul Bulandra, din 1985, până la pensionare, în 2006.

Printre spectacolele memorabile regizate de Cătălina Buzoianu s-au numărat: „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” şi „Uriaşii munţilor”, de Luigi Pirandello, „Maestrul şi Margareta”, de Mihail Bulgakov, „Yvona, principesa Burgundiei”, de Witolt Gombrowicz, „Dama cu camelii”, de Alexandre Dumas, „O dimineaţă pierdută”, după romanul Gabrielei Adameşteanu, „Patul lui Procust”, după Camil Petrescu, „Pescăruşul” de Cehov, şi „Furtuna” de Shakespeare.

Din 1990 a colaborat şi cu alte teatre, precum Teatrum Mundi, unde a regizat „Teatrul descompus”, de Matei Vişniec şi „Levantul”, după Mircea Cărtărescu, Teatrul de Comedie, Teatrul Levant, Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, Teatrul Evreiesc de Stat, şi Teatrul Dramatic din Constanţa. A montat piese şi în Polonia, Israel şi Franţa.

Despre „Dimineaţa pierdută”, un spectacol-manifest, montat în toamna anului 1986, mărturisea că „A fost cel mai bun din viaţa mea”.

Distribuţia spectacolului „Dimineaţa pierdută” a cuprins nume mari ale teatrului românesc: Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Valentin Uritescu, Ion Besoiu, Rodica Tapalagă, Tora Vasilescu, Irina Petrescu, Mihai Constantin, Lucia Mora, Ina Apostol, Răzvan Ionescu, Eugenia Balaure.

Deasemenea, actriţa Valeria Seciu  a fost actorul fetiş al Cătălinei Buzoianu,  distribuind-o în mai toate spectacolele ei de succes după Pirandello sau Bulgakov, iar în ultimii ani, în „Menajeria de sticlă”, în „Cum gândeşte Amy” sau în „Furtuna”.

Sub îndrumarea Cătălinei Buzoianu, actriţa a făcut  roluri extraordinare, printre care Margareta,  în „Maestrul şi Margareta”, Margueritte în „Dama cu camelii”,  Arkadina, în  „Pescăruşul”.

 „Da, am lucrat foarte mult, împreună cu Valeria Seciu.Eu sunt foarte mulţumită de Vali, pentru că a fost întotdeauana o actriţă foarte interesată de ceea ce a făcut, foarte pasională pentru munca ei. Nu pot să uit că în Maestrul şi Margareta se căţăra pe pereţi, pe piloane. Vali avea o anumită vârstă, dar a făcut totul fără să aibă niciun fel de prejudecăţi cu ce are de făcut. Cred că Vali aduce lumină pe scenă, este o lumină, se transfigurează, undeva, ne-am întâlnit cu adevărat.

“Enigma Valeriei Seciu este alcătuită din contraste violente, pe care cenzura inteligenţei le învăluie în ambiguitate. Ceea ce mă intrigă este fragilitatea strivitoare de care dispune această femeie. În aparenţă e placidă şi uneori ursuză, iar zâmbetul ei «de viaţă», este, spre deosebire de zâmbetul dulce al scenei, stereotip, zâmbet «de actriţă» cel mai adesea. Obişnuieşte să-şi pună, de dimineaţă, o mască insignifiantă şi poate chiar se trezeşte, în fiecare zi, dintr-un somn în care a existat ca o piatră, ca o frunză, ca un lucru al naturii, întrebându-se, cu năduf ce caută ea pe lumea asta.[…]

Nu pot spune că este prietena mea, pentru că nu ştiu mai nimic din ce face dincolo de viaţa ei afişată. Nu ne facem confidenţe ca femeile şi nu ne facem vizite. Ne vedem mai întodeauna la teatru, fie în cabina ei minunsculă, unde obişnuiesc să stau într-un colţ, pe un fotoliu înghesuit lângă geam, fie ea pe scenă, eu în sală, unde, ne torturăm reciproc. Mă întreabă, mă hărţuieşte, veşnic nemulţumtă, circumspectă, neîncrezătoare, uneori mă oboseşte şi mă deprimă cumplit, deşi sunt obişnuită ca actorii să izbească în mine ca la un antrenament de box.[…]

Între noi s-a stabilit o relaţie care exclude sentimentalismul. Şi totuşi, această actriţă e un capitol important în viaţa mea. Nu ştiu dacă o iubesc. Afinitatea inexplicabilă ţine de vârstă şi de exprienţă. Cred că ceea ce m-a legat pe viaţă de ea nu este făptura ei materială, nu este imaginea enigmatică a femeii Valeria Seciu, nu este enunţul patetic: Valeria Seciu-Omul, ci ideea de simbioză perfectă cu Actorul. Gândindu-mă la această stranie, fragilă, indestructibilă relaţie am scris această încercare pe care i-o dedic”, se mărturisea Cătălina Buzoianu în  “Novele teatrale”.

La începutul anilor 1990, Valeria Seciu a înființat și condus Teatrul “Levant”, una dintre primele instituții independente de profil din Bucureşti. De numele acestui teatru este legată colaborarea tot cu regizoarea Cătălina Buzoianu, la spectacolul cu piesa “Pelicanul”, după August Strindberg, montat într-un spațiu neconvențional, un depozit al Sălii Dalles.

Pe lângă activitatea regizorală, Cătălina Buzoianu a fost și un eminent pedagog al școlii românești de teatru, drept pentru care i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa, în 2013.

„Cătălina Buzoianu este o minune. Combinaţia de talent, inteligenţă, vulnerabilitate şi forţă, imaginaţie, bun gust rafinat, cultură imensă fac din ea unul dintre cei mai reprezentativi regizori români. Mă consider foarte norocoasă că am avut ocazia să lucrez cu ea sau din sală să-i admir operele, de-a lungul timpului. Aş dori ca toţi tinerii actori, care nu au apucat să lucreze cu ea, nu au apucat să-i vadă spectacolele, să ştie ce înseamnă Cătălina Buzoianu. Menţionez aici „Maestrul şi Margareta”, „Dimineaţa pierdută” şi alte minuni pe care le-a făcut ea de-a lungul anilor, dar şi spectacole în care am jucat eu: „Interviu”, „Copilul îngropat”, „Petru”… Sunt absolut minunate, sunt nişte capodopere. Ea este unul dintre cei mai reprezentativi regizori. A acoperit o perioadă de zeci de ani cu spectacolele ei, adică a fost chiar o binefacere pentru teatrul românesc… Au existat regizori aşa de mari, cu o cultură ca ei, cu un gust rafinat pe care nu ştiu de câte ori îl mai poţi întâlni astăzi”, a spus atunci Mariana Mihuţ, citată pe site-ul fnt.ro.

Maia Morgenstern spunea că a avut privilegiul de a o cunoaşte de foarte tânără.

„Îndrăznesc să spun că m-a format, mi-a format gustul pentru teatru şi percepţia asupra acestei arte. Am urmărit, din adolescenţă, spectacolele ei de la Teatrul Mic. Apoi am avut şansa să urmăresc unul, poate dintre primele spectacole realizate de doamna Cătălina Buzoianu, alături de doamna Valeria Seciu, în ceea ce a însemnat teatrul independent în jurul anilor ‘90. Apoi am avut ocazia să lucrez cu doamna Cătălina Buzoianu „Teatru descompus”. E un spectacol la care m-aş referi cu mare bucurie, aşa cum aş vorbi despre multe alte spectacole de la Teatrul Bulandra, cum ar fi „Patul lui Procust”, bunăoară”.  

Cătălina Buzoianu a scris trei cărţi: „Novele teatrale”, „Vaporul interior” şi „Mnemosina, bunica lui Orfeu”.

„Din păcate, m-am stricat foarte mult pentru proză, ca om de teatru. Nu mai pot să văd altceva decât teatru chiar şi în roman. Trebuie să ştiţi că eu nu fac dramatizări, dar nici nu le accept.  Dau o formă, creez un material, după care umplu această formă şi fac roluri pentru fiecare actor – ca să nu fie unii mai nedreptăţiţi – construind astfel toate planurile spectacolului. Nu sunt nici dramaturg, nici prozator, deşi am scris trei cărţi”, mărturisea Distinsa Doamnă care a înobilat teatrul românesc, Cătălina Buzoianu.

Continuând tradiţia iniţiată, ediţia cu numărul 28 a Festivalului Naţional de Teatru, la propunerea omului de cultură, Marina Constantinescu, i-a fost  dedicată regizorului  Cătălina Buzoianu, care a influenţat teatrul românesc în ultimii 50 de ani.

Tot în cadrul FNT, în cadrul evenimentului „Vorbind despre Cătălina”, marea regizoare şi-a exprimat mulţumirea:

„Îmi cer scuze că mâ prezint într-o formă atât de puţin plăcută (…); vedeţi ceea ce s-a întâmplat: neputinţa – acest nimic, care urmează unei vieţi, dar am vrut să fiu prezentă până la sfârşit. Sfârşitul însă e atât de comic încât râd tot timpul. Şi pentru asta, iarăşi, vă rog să mă scuzaţi”.

Cătălina Buzoianu a făcut o plecăciune în faţa unor „oameni a căror viaţă s-a împletit cu a mea şi care mi-au dat putere să ajung până la acest capăt atât de comic”.

Cătălina Buzoianu a fost decorată de preşedintele României cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Comandor. Decretul a fost în semn „de apreciere deosebită a prestigioasei cariere artistice în care, timp de peste 50 de ani, prin talent şi abnegaţie, a regizat spectacole marcante atât în ţară, cât şi în străinătate, pregătind cu exigenţă şi, în acelaşi timp, cu multă căldură umană generaţii de regizori”.

Din 3 august 2019, Cătălina Buzoianu își reface trupa în Ceruri… aplauze și prețuire pentru tot ce ne-a dăruit, pentru felul în care ne-a dezvelit lacrima din învelișul gros al neputinței de a fi fericiți fără Teatrul Artă pe care l-am respirat la spectacolele domniei sale.

Cătălina Buzoianu este parte din vârstele Teatrului, o treaptă spre nemurirea sa… cine nu a reuşit să o cunoască poate să declare că viaţa este doar o dimineaţă pierdută… Ei, Mentorii, oamenii al căror suflet rămâne pentru totdeauna în spiritul culturii româneşti, Ei, Modelele dau un sens şi un ţel nouă celor care amăgiţi de visteria vieţii nu împărţim cu destinul şansa de a ne vindeca de amăgirea nimicului…Ei, Artiştii … Coloana fără de Sfârşit a cugetului nostru…

Să creşti cu şansa marilor întâlniri, cu enorma bucurie de a nu te rătăci, cu portativul bunelor semnificaţii artistice ce îţi armonizeză muzica sufletului, să te odihneşti în singurătatea vieţii reinventând bucată cu bucată fiecare por al silabisirii frumosului, cred că este o binecuvântare ce nu se poate licita la nici o Bursă… Asta înseamnă pentru mine şi pentru câteva generaţii Cătălina Buzoianu… O ŞANSĂ în vâltoarea mediocrităţii, o virtute artistică ce te devorează ca un blestem sau ca o binecuvântare.

Înainte de orice, Marii Maeştri ai Teatrului Românesc sunt vertebre din Coloana Infinitului Românesc şi se cuvine un modest Laudatio pentru o mare personalitate a culturii româneşti, Cătălina Buzoianu.

Anca Bica Bălălău

Premii

Premiul Academiei Române, 1973

Premiul pentru regie la Festivalul de Teatru Contemporan, Brașov, 1978

Premiul special al Juriului, Durham, Anglia, 1979

Titlul Amicus Poloniae, pentru propagarea culturii poloneze, 1980

Premiul Théâtre vivant – Radio France Internationale, 1993

Marele Premiu la Festivalului Național de Teatru, edițiile din 1994, 1996, 1997

Marele Premiu și Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Dramaturgie Românească, Timișoara, 1995

Premiul Città di Sciacca, în cadrul Premiilor Salvo Randone, Sciacca, Italia (1995)[7]

Premiul UNITER pentru cea mai bună regie, la ediția a III-a a Galei Premiilor UNITER, 1995[8]

Premiul UNITER pentru întreaga activitate, la ediția a IX-a a Galei Premiilor UNITER, 2001[9].

Filmografie

Trenul din zori nu mai oprește aici (1994)

Vocea umană (1990)

Efectul razelor gamma asupra anemonelor (1977)

Cărți publicate

Novele teatrale[10] (1987)

Vaporul interior (2001)

Mnemosina, bunica lui Orfeu (2005)

Sursa foto: Marina Constantinescu