[FOTO] In memoriam, Ionel Teodoreanu: „Mi-e dor de mine cu sufletul altuia”

Motto:” Trăia dincolo de viaţă, privind şi ascultând două ninsori care se oglindeau: cea de la fereastră şi cea din el”. Ionel Teodoreanu

Articol editat de Radio Resita, 4 februarie 2021, 18:39 / actualizat: 5 februarie 2021, 14:15

Sunt destine  care ar trebui să înceapă ca şi poveştile cu un „A fost odată…” Căci o mamă aplecată asupra copilului ei e ca şi un început de poveste, când o revezi după ce a murit, şi când tu însuţi nu mai eşti copil şi nici nu ai alţii… Ce cântec de moarte e viaţa când o asculţi!

Destinul unui scriitor interbelic, Ionel Teodoreanu, rămas parcă nedefinit, purtându-şi vârsta gândurilor cititorilor săi , undeva într-o mirare adolescentină este provocare ce v-o lansez în plină pandemie… de lipsă de sinceritate şi asumare… este asemeni unui vers de care-ţi aduci aminte avându-l pe buze înainte de-a şti unde l-ai auzit: ” Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear”.

„Umbre ai şi tu cititorule, călătorule spre moarte, frate al trecerii mele”, scria Ionel Teodoreanu şi urmându-i amintirea , încercăm să înlăturăm umbrele unei uitări indecente…

” Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul meu şi sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec şi tremurul mâinilor care-l caută[…]Nu poţi pleca din tine însuţi. Poţi schimba o odaie punând o floare, deschizând o fereastră – dar un suflet!… Trăia. Ceea ce presimţise exista. Viaţa nu era un efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări şi resemnări; viaţa era delir, tumult în soare, bucurie respirată” sunt frânturile unei adolescenţe întârziate pe sufletul unei nostalgii ce nu apune , zidită din trupul gândurilor unor scrieri ce au adunat multe generaţii prin harul celui care a fost romancier si avocat roman interbelic,  Ionel Teodoreanu!

Bucuresti, 3 februarie 1954: După o zi şi o noapte de viscol străzile oraşului erau blocate cu dalme de nămeţi, Ionel Teodoreanu porneşte totuşi spre tribunal, pe jos, înotând prin marea de troiene. La două sute de metri de casă îşi dă seama că ziua de lucru e compromisă, tribunalul n-are să lucreze şi decide să se întoarcă. Tocmai ajunsese în faţa prăvăliei alimentare din cartier şi vede că e deschisă, se gândeşte să ia ceva pentru acasă… şi intră. Responsabilul îl cunoaşte, se salută şi schimbă câteva cuvinte despre potopul de afară. Când ridică mâna arătând spre cutiile de conserve etalate sus în stelaj, omul de după tejghea îşi vede clientul, ca lovit de trăsnet, prăvălindu-se pe spate în mijlocul magazinului.. A făcut un infarct…

„Am ajuns? Mi-s tălpile sânge

De-atâta pustie de cale,

Stau frânt, aşteptând pe prag de prăpastie în umeda vale.

Nici pisc. Nici stea. Nici vultur. E tare-ntuneric. Nimic nu răsare: nici licăr, nici zare.

Ce vuie-n adâncuri? Tăcerea? Prăpădul? Ori zvon de urale?

O, Tată-al speranţei, te-ntreb, Tu răspunde-mi:

Sunt Portile Nopţii? Sau Porţile Tale?”

Aşa a murit la începutul anului, Ionel Teodoreanu pe cumplita zăpada din iarna aceea. A dispărut ca şi cum ar fi fost înghiţit de zăpezi, ca-ntr-o imaginaţie aproape cu a lui.. metaforică. O întindere albă, nesfârşită.. s-a dus şi n-a mai apărut. Avea puţin peste 50 de ani…

“Dragostea apare la fereastră, înainte de a bate la uşă”, scria Teodoreanu… la fel şi moartea, aş adăuga eu…

Ionel Teodoreanu, pe numele complet: Ioan-Hipolit Teodoreanu a văzut lumina zilei pe 6 ianuarie 1897 la Iaşi în casa părinților săi de pe strada Ștefan cel Mare. Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu, profesoară de pian la conservator.

Bunicii săi dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (magistrat) și Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (director al conservatorului și conducătorul corului mitropoliei) și Ștefania Musicescu. I-a avut ca frați pe Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) și Laurențiu Teodoreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918.

Ionel Teodoreanu a debutat în revista Însemnări literare în 1919 cu „Jucării pentru Lily”.

Scrisul i-a ocupat cea mai mare parte a timpului liber, iar cele mai multe cărţi ale sale s-au născut în lungile zile de vară, când, obosit să pledeze în procese, se retrăgea împreună cu familia la Mănăstirea Agapia din Neamţ. Acolo, în cerdac, scria până după-amiază. După ce punea punct, povestesc cei care l-au cunoscut, se plimba cu soţia sa (născută Maria Ştefana Lupaşcu, ea însăşi scriitoare, având pseudonimul Ştefana Velisar) şi se juca cu cei doi copii ai săi, Ştefan şi Osvald Teodoreanu.

Debutul editorial l-a avut cu volumul de nuvele „Ulița copilăriei” (1923). Este legat, ca și fratele său Păstorel Teodoreanu, eminent epigramist, de grupul Viața Românească, tutelat de Garabet Ibrăileanu. Prima descoperire a noului scriitor în mediul literar ieșean aparține lui Demostene Botez. Pe acesta, Ionel Teodoreanu îl cunoștea încă din anii de liceu. Fiind unul din animatorii Însemnărilor literare – de sub conducerea directă a lui Mihail Sadoveanu și George Topârceanu – și deja colaborator al lui Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez îl prezintă marelui critic pe mai tânărul său prieten.

Tenacitatea lui Garabet Ibrăileanu de a-l susține pe Ionel Teodoreanu, în care vedea un membru al grupării de la Viața Românească cu drepturi egale față de ceilalți, se sprijinea nu atât pe valoarea intrinsecă acordată „Jucăriilor pentru Lily”, cât pe speranțele mari pe care și le pune în viitorul artistic al protejatului său. Speranțele criticului nu sunt înșelate, și încă din primul an al noii ei apariții Viața românească începe să aibă în Ionel Teodoreanu pe unul dintre colaboratorii ei tot mai activi și mai de valoare.

Anii 1920, 1921, 1922 și 1923 nu sunt deosebit de productivi, căci în acest răstimp scriitorul publică destul de puțin: povestirile ce vor intra în volumul „Ulița copilăriei” și alte câteva ce nu vor rămâne decât în paginile revistei Viața românească, la care se adaugă traducerea articolului „Amintiri despre Tolstoi” al lui Maxim Gorki.

Începând cu anul 1924 însă, Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv în revista Viața românească, până în anul 1928, părți ale celor trei volume ce compun acest roman.

 Critica a subliniat prospețimea condeiului său în evocarea copilăriei și a adolescenței exuberante. Criticul literar George Călinescu îi ironiza stilul încărcat, ușor baroc, poreclindu-l „Metaforel” și îi desființează în „Istoria literaturii române de la origini și până în prezent” cele trei romane ale ciclului „La Medeleni”. Călinescu creează chiar și un verb pentru a desemna stilul lui Teodoreanu, a „medeleniza”. Totuşi, întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintâi război mondial i-au reținut atenția, Liviu Rebreanu menționa printre primii, pe Ionel Teodoreanu: „căruia îi transmit salutul și mulțumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris și pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aș fi putut scrie niciodată”

Presărând cele trei părți ale cărții cu întâmplări din propria viață, se pierde subtil în analiza sufletului omenesc. Creează câteva tipuri memorabile de fete -Olguța, Monica.

Împărțindu-și timpul între baroul avocățesc, după Delavrancea, se pare că Ionel Teodoreanu a fost cel mai de seamă avocat-scriitor din câți au fost în România și masa de scris, Ionel Teodoreanu va elabora, până prin 1947, aproape în fiecare an câte un volum, vizibilă fiind ambiția sa de a depăși tutela exercitată de propria sa capodoperă, romanul „La Medeleni”.

Puțin cunoscut este faptul că, neîntrerupându-și activitatea de avocat și scriind în această perioadă două ample romane – „Fata din Zlataust” si „Golia”, ambele în câte două volume, între 1930 – 1933, Ionel Teodoreanu deține postul de decan al Teatrului Național din Iași. Este singura funcție oficială pe care o are de-a lungul vieții. Perioada directoratului lui Ionel Teodoreanu rămâne un moment distinct, prin calitatea sa ridicată, în istoria Teatrului Național. Conștiinciozitatea exemplară și pasiunea nedezmințită, dublată de o remarcabilă competență, caracterizează în cel mai înalt grad persoana tânărului director.

“Destinul fiecărui om e şi o fericire şi o pedeapsă. La unii precumpăneşte pedeapsa, la alţii fericirea. Totuna, tot acolo ajungi, regretând că s-a sfârşit aşa de curând sau regretând că nu s-a sfârşit mai repede. Tot nemulţumiri, tot zbucium, tot dezechilibru. Fiecare e trimis prin viaţă la destinaţie, împachetat într-un destin impermeabil“.

Ionel Teodoreanu a fost un bărbat frumos şi melancolic, supranumit poet în proză, comparat cu scriitorii îndrăgostiţi de natură, precum Calistrat Hogaş sau Mihail Sadoveanu. Lirismul din scrierile lui Ionel Teodoreanu ne aminteşte că universul lecturii este în măsură să ne redea sentimentul pierdut al graţiei divine.

“Cred că numai sufletul deschide uşa bolilor. Adică nu. Mai exact: că bolile intră când sufletul uită să închidă uşa, sau se dezinteresează de ea”… şi Ionel Teodoreanu a lăsat uşa sufletului deschisă într-o zi de iarnă acum 67 de ani… şi boala a luat chipul morţii şi au plecat împreună… între timp pe uliţele amintirilor noastre , încă se joacă de-a viaţa şi de-a moartea Lorelei, Catul Bogdan, Olguţa sau Dănuţ, poate că un colţ de Rai , acolo Sus se numeşte acum La Medeleni , iar undeva într-un ungher al său , Ionel Teodoreanu este asemeni personajului său: „Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum cănta copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteraneeni.Cânt cu mâna întinsa sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răpântii de drum. Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea”.

Bucuria şi durerea lui Ionel Teodoreanu sunt recunoscute în operele sale:  La Medeleni, Lorelei, Pe Ulita copilariei, În casa bunicilor, Masa umbrelor, ultimele trei dintre aceste lucrări având  caracter memorialistic.

Pentru cei care simt că scrisul nu-i decât lupta cu moartea şi uneori victorie asupra ei, neuitarea este pruncia sufletului… a unui suflet în care nu contează câţi ani şi-au scrijelit prezenţa, dar ce contează cu adevărat este lacrima ce rătăceşte în căutare de drumuri spre propria inimă…

„De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii.Dar la poarta casei tale veghează dragostea – şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoana din biserică.

Rămas bun, suflet din fântâna nopţii. Cocoşii cântă. Lumina zilei aşteaptă minciuna”, scria Ionel Teodoreanu despre el, despre noi, despre cei care îl vor descoperi… sau nu… sau mai pe scurt, ” Mi-e dor de mine cu sufletul altuia”.

Epilog: „Nimeni nu poate vedea ce-i închis într-un suflet. Păcat! Nimeni nu poate afla ce-i închis într-un suflet trist”.Ionel Teodoreanu

Anca Bica Bălălău

Sursa:historia