[FOTO] In memoriam, George Constantin: „Magistre, fără seamăn, slavă!”

Motto: „Teatrul este poezia ce se desprinde din carte şi devine omenească”.Federico Garcia Lorca

Articol editat de Radio Resita, 3 mai 2021, 16:52

Cu toţii avem talent. Diferenţa constă în modul cum îl folosim… misterul omului cu Har rămâne în plămada sensibilă a visului din care ne este alcătuită viaţa… Actorul este cel care ne trăieşte şi retrăieşte vieţile cu toate umbrele, căderile şi speranţele zidite în ele… în spatele cortinei, actorul are o singură viaţă… şi noi, niciodată nu ştim când să îl scoatem la aplauze, gândindu-ne că el nu face decât un Rol pentru care un dramaturg a chivernisit nişte vorbe, iar un regizor le-a cântărit cu un diapazon ca să vibreze…

Un Actor se năştea acum 88 de ani, George Constantin, pe  3 mai 1933 în Bucureşti, dar destinul l-a distribuit în rolul veşniciei pe 30 aprilie 1994, cu 27 de ani în urmă… Ce repede trec anii, câte tristeţi au rămas nevindecate în ungherele scenei…

Părinţii săi au fost Tănase, șofer la Fabrica de Țigarete, iar mama, Elena, casnică. A locuit, într-o casă „de serviciu”, din cartierul Regie al Bucureștiului, alături de părinţi şi de sora sa, Maria.

A urmat moartea timpurie a tatălui său, mutarea familiei în Cartierul Ghencea, apoi spaima bombardamentelor din aprilie 1944, foametea şi sărăcia acelor ani.

În anul 1943, George avusese prima întâlnire cu teatrul, la Cinematograful „Muncă și Lumină” din cartierul Uranus, care avea să devină una dintre sălile Teatrului Armatei.

La vârsta de 15 ani, se înscrie la o școală profesională de pe lângă Întreprinderea de Construcții de Avioane (ICAR) din București, la specializarea „ajustaj”.

În anul 1949, profesoara Ella Butffy, de la fostul „Pension Elena Doamna”, a venit aici pentru a descoperi tinere talente pentru o trupă de teatru de amatori.

George Constantin avea să impresioneze în rolul lui Tipătescu din „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, iar acest debut avea să-l inspire pentru o viitoare carieră artistică.

După o încercare eşuată în anul 1951, în anul următor este admis la Institutul de Teatru şi Film, la clasa maestrului Nicolae Bălțățeanu, asistenți fiind Ion Cojar și Vlad Mugur.

În perioada studenţiei, la 26 septembrie 1954, Vlad Mugur îl distribuie în rolul principal, Alexe, din „Drumul soarelui” de Virgil Stoenescu. În anul 1956, a absolvit Institutul de Teatru alături de alți viitori mari actori ai Promoției de Aur a Teatrului Românesc, spectacolul de absolvire fiind „Tragedia optimistă”, unde realiza un rol de ofițer.

După absolvire, George Constantin este repartizat la Teatrul Armatei, viitorul Teatru Nottara, iar primul său rol a fost Serghei din „Mama și copiii ei” de A. N. Afinoghenov, în regia lui Gheorghe Jora. Au urmat roluri interpretate cu dăruire, secretarul din „Împricinații”, de Racine, Tranio din „Femeia îndărătnică” de W. Shakespeare, în regia lui George Rafael, soldatul din „Invazia” de Lev Savin, în regia lui Ion Șahighian, Sava în „Din noapte spre zori” de Mircea Mohor, regia Ion Șahighian şi Andrieș din „Stânca miresii” de Ion Dragomir, în regia aceluiaşi Ion Șahighian.

A colaborat cu regizorul Sanda Manu, pentru rolul profesorului Henry Higgins din „Pygmalion” de G. B. Shaw, în 1959, pentru care a primit Premiul I pentru Tineri Actori, pentru El din piesa „Acest animal ciudat” de Gabriel Arout după A. P. Cehov, Anchetatorul Porfiri din „Crimă și pedeapsă” de Gabriel Arout după F. M. Dostoievski, în 1970, sau rolul Meșterul din „Pentru lacrimi” de Viktor Rozov. George Constantin a fost actorul acela grav, cu imense înclinații spre dramă și tragism, căruia rolurile cehoviene i s-au potrivit de minune.

De două ori a fost Ivan Petrovici Voinițki din Unchiul Vania. Prima dată în anii ’70, în regia lui Ion Olteanu, pe scenă la Nottara, și a doua oară în 1985, în regia lui Alexa Visarion, pe scenă la Bulandra, alături de Ion Besoiu și Victor Rebengiuc, de Rodica Tapalagă și Beate Fredanov.

George Constantin i-a întruchipat pe Leonid Andreevici Gaev din „Livada de vișini”, în 1988, la Teatrul Nottara, în regia lui Dominic Dembinski, Țiganov din „Barbarii” de Maxim Gorki, în 1976, la Teatrul Nottara, în regia lui Alexa Visarion, Prohor Borisovici Hrapov din „Vassa Jeleznova”, în 1989, la Teatrul Național.

 Într-un fel sau altul,  când i-am auzit vocea la teatrul radiofonic, ce teoretic l-a adus în sufletele românilor, l-am considerat un George Orson Welles al românilor. La fel de mari prin graţie, la fel de mari prin puterea cu care au stăpânit arterele miraculoase ale actului artistic până în sufletul fiecărui admirator care devenea fericitul supus al mesajului lor artistic.

„Creaţie este doar atunci când artistul reuşeşte să fie una, minte şi corp, cu personajul, deşi sunt doi oameni deosebiţi care se privesc, se admiră şi se critică unul pe altul”, mărturisea George Constantin, iar George Orson Welles spunea: „ Stilul înseamnă să ştii cine eşti, ce vrei să spui şi să nu-ţi pese de altceva. Absenţa limitărilor este inamicul artei”.

Amândoi au ştiut ce sceptru le-a pus Divinitatea ca destin, amândoi au dominat şi au trăit nedisimulând nici o clipă puterea cuvântului rostit.

George Constantin a fost o prezenţă permanentă în spectacolele Teatrului Naţional Radiofonic, pentru care a înregistrat peste 500 de piese de teatru, un record încă neegalat.

Primele creaţii radiofonice semnate George Constantin au fost realizate, sub bagheta fostului său coleg de institut, regizorul Dan Puican, care i-a oferit o vastă paletă de roluri, de la Shakespeare la Schiller, de la Beaumarchais la Hemingway și până la impresionanta integrală Cehov, realizată în anii ‘80, în care George Constantin a fost o prezenţă impresionantă.Printre rolurile realizate de actor pentru Teatrul Radiofonic se află „Apostol” (1981) de Cezar Petrescu, „Casa de la miezul nopţii” de Fănuş Neagu, „Apus de soare” (1984) de Barbu Ştefănescu Delavrancea, „Ultima oră” (1988) de Mihail Sebastian, „Nunta însângerată” (1989) de Federico García Lorca, „Europolis” după Jean Bart, „A doua tinereţe” (1991), „Patima roşie” (1992), ambele semnate de Mihai Sorbul, piesa lui Marcel Achard, „Acela care îşi trăia moartea” (1992), în piesele lui Cehov, „Pescăruşul” (1980), „Trei surori” (1981), „Livada de vișini” (1983) și „Unchiul Vanea” (1984).

„Sunt un timid“, spunea mereu George Constantin: „Cum am lucrat Prospero? Puţin speriat. La prima lectură nu mai ştiam să citesc. Am avut la primele spectacole senzaţia că oamenii năvălesc spre mine. Îmi era teamă.”

Ștefan Iordache spunea despre George Constantin: „Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai”.

Valeria Seciu adăuga: ,,La George până şi clişeul era ceva bogat.”

Regretatul regizor Vlad Mugur: „L-am văzut prima oară la examenul de admitere, după ce căzuse de trei ori, iar eu, care aveam o calitate, pe lângă alte defecte, adică intuiam talentele, am descoperit la băiatul acela slab şi deşălat, cu mişcări incoerente, o privire care râdea.Când am ieşit din sală, i-am spus Aurei Buzescu şi lui Mony Ghelerter «acesta trebuie să treacă», şi aşa s-a trezit George în anul I, la clasa lui Nicolae Bălţăţeanu – un mare profesor. La repetiţiile noastre veneau Camil Petrescu, Mihai Ralea, Tudor Vianu. George mi s-a părut totdeauna un clovn tragic, nu actor romantic, epic sau doar tragic, cum îl vede Ciulei de pildă. Avea o vorbire specială, întretăiată, avea culoarea cuvântului, plastica lui, pe care o schimba de la propoziţie la propoziţie.”

Discret cu viaţa sa personală,tâlcuit în mărturii despre creaţia sa, George Constantin a fost un actor uriaş. În cele patru decenii  de teatru, a dăruit publicului ceea ce era mai important din fiinţa sa-SUFLETUL SĂU!

Marele nostru George Constantin ne-a dăruit un fiu cu mezzo-soprana Iulia Buciuceanu sora regretatei actriţe Tamara Buciuceanu Botez, azi actor în Bucuresti, cunoscut publicului larg din filmul „Liceenii”,  dar şi din numeroasele roluri pe scândură, care-i duce povestea mai departe, Mihai Constantin.

Graţie fiului, ne-a dăruit o Cale spre Lumină prin care să respirăm zorii dimineţilor lumii botezaţi de agheasma celui mai frumos gând-că indiferent de vârstă, fiecare dintre noi românii  îi suntem contemporani  celui care poartă un nume ce va face mereu istorie: George Constantin.

Ultimul rol pe scenă: Harpagon din „Avarul” de Molière.

În ajunul premierei, declara: „Sunt obosit. Am jucat 50 de roluri numai pe scena Teatrului «Nottara», ca să nu mai vorbim de alte colaborări cu alte teatre. Harpagon a venit prea târziu. Trei ani n-am jucat absolut nimic în teatrul meu. Nu are importanţă cine este vinovat. Dacă ne gândim că rolul Harpagon se atacă la o anumită vârstă, atunci aş putea spune că nu e târziu. Acum se doreşte succesul de public neapărat.”

Ultimul rol în viaţa pământeană a fost pe 30 aprilie 1994, când Marele Dramaturg l-a distribuit în Veşnicia Sa!

„De la cei bătrâni, de la maeştri, înveţi mereu, înveţi mereu ştiind ce nu poţi învăţa. De la cei tineri poţi avea surprize. Dar oricum, tot trebuie să înveţi mereu”, mărturisea regretatul actor George Constantin… şi lecţia sa se predă în continuare pentru cei care vor să înveţe…

În anul trist al despărţirii, 1994, regretatul regizor Alexandru Darie realiza un documentar pentru televiziune, intitulat „Magistre, fără seamăn, slavă!”, după prima replică a lui Ariel ,interpretat de Florian Pittiș, din „Furtuna” lui Liviu Ciulei, cu George Constantin înveșmântat în cămașa lui Prospero, iar în 1999, criticul de teatru Florica Ichim îi dedica un volum de mărturii ale unor parteneri de scenă excepționali și regizori celebri, intitulat „George Constantin și comedia sa umană”, apărut la Editura Gramar din București și reeditat în 2004 de către Fundația Culturală „Camil Petrescu”.

Tot în anul 1999, sub îngrijirea lui Mihai Constantin, a apărut la Editura Casa Radio, în colaborare cu Fundația „George Constantin”, compact-discul George Constantin – „Magistre fără seamăn, slavă…” , care cuprinde 10 fragmente din spectacole radiofonice:  „Ghepardul” după G. Tomasi di Lampedusa (2 fragmente), „Paracliserul” de Marin Sorescu, „Bătrâna actriță” în rolul soției lui Dostoievski de Eduard Radzinki, „Unchiul Vanea” de A. P. Cehov, „Doctor fără voie” de Molière, „Echilibru fragil” de Edward Albee, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” de Horia Lovinescu, „Henric al IV-lea” și „Furtuna” de William Shakespeare.

La 19 mai 2004, Studioul de teatru T2 al Radiodifuziunii, a primit numele George Constantin şi tot în memoria sa, există în prezent Festivalul Internaţional de Teatru pentru elevi „George Constantin”, iar Sala Studio a Teatrului Nottara, a primit numele său.

La 3 mai 2009, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic a prezentat premiera spectacolului radiofonic „George Constantin – un artist pentru eternitate…”, după un scenariu radiofonic de Simona Vasiliu. Amintirile despre George Constantin au fost evocate de: Mihai Constantin, Irina Petrescu, Dana Dogaru, Radu Beligan, Ion Besoiu, Horaţiu Mălăele, George Marcu, Lucian Pintilie, Sorana Coroamă Stanca, Liviu Ciulei, Horia Lovinescu, Ştefan Iordache, Florian Pittiş şi Vlad Mugur.

De Ziua Mondială a Teatrului din 2016, George Constantin a primit postum o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului (Cocor) și Placheta Orașului București, în semn de recunoaștere și prețuire pentru întreaga sa activitate în domeniul teatrului și filmului.

În memoria sa azi avem azi Festivalului Internaţional de Teatru pentru elevi „George Constantin” şi o Sala Studio – “George Constantin” – un spațiu elegant și funcțional cu maximum 99 de locuri la Teatrul Nottara.

În spatele cortinei, actorul are o singură viaţă… şi noi, niciodată nu ştim când să îl scoatem la aplauze, gândindu-ne că el nu face decât un Rol pentru care un dramaturg a chivernisit nişte vorbe, iar un regizor le-a cântărit cu un diapazon ca să vibreze… ca o ploaie de vieţi căzătoare-n abis…

„Magistre, fără seamăn, slavă!”

Epilog: „Între teatru şi comorile lumii aş alege teatrul”.Maria Filotti

Anca Bica Bălălău

Sursa: Florica Ichim „George Constantin și comedia sa umană”, apărut la Editura Gramar din București și reeditat în 2004 de către Fundația Culturală „Camil Petrescu”