[FOTO] Ca un Hrist răstignit pe crucea păcatelor lumii, Feodor Dostoievski încearcă să gasească în fiecare dintre noi un loc şi pentru Dumnezeu!
Motto: „Dar cine nu are popor, nu are nici Dumnezeu”.Feodor Dostoievski
Articol editat de Radio Resita, 9 februarie 2021, 21:39 / actualizat: 10 februarie 2021, 16:27
„Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu”, spunea Feodor Dostoievski ale cărui cărţi sunt traduse și comentate în 170 de limbi din întreaga lume, iar după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre.
Un destin marcat de ceea ce i-a fost credinţă : „Dumnezeu este suferinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica va deveni el însuşi Dumnezeu”, fiindcă Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse (1820-1880) și unul din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei ortodoxe, despre care filosoful rus (care s-a ocupat, între altele, de filosofia religiei reprezentant al existențialismului), Nikolai Berdiaev mărturisește: „ […] culmile literaturii ruse sunt Tolstoi și Dostoievski. În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a rușilor”.
L-a lăsat Dumnezeu pe pământ pe 11 noiembrie 1821 şi l-a luat la doar 60 de ani pe 9 februarie 1881, aşezându-l pe un postament aparte în istoria literaturii universale.
A fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având un efect profund și de durată asupra literaturii, filosofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Frații Karamazov” și „Demonii”, precum și nuvela „Însemnări din subterană”.
În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și pentru activitatea de jurnalist.
Dostoievski a reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Sigmund Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus.
Universul său literar reflectă criza socială și spirituală a Rusiei Țariste din secolul al XIX-lea, închipuind ciocniri polifonice între personaje originale și paradoxale, marcate de un profund psihologism și tragism, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale și umane. Scriitorul s-a specializat în analiza stărilor patologice ale minții (nebunia, crima sau suicidul), precum și în explorarea unor procese extreme ca auto-distrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia ucigașă.
Personajele sale întruchipează adesea conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului, incertitudinea existenței lui Dumnezeu, nihilism și dominația răului. Prin ele, Dostoievski își demonstrează talentul de observator extraordinar al psihologiei umane și al realităților politice și religioase dintr-o Rusie aflată în procesul de modernizare.
De multe ori lucrările sale sunt considerate profetice, deoarece au anticipat comportamentul revoluționarilor bolșevici, precum și efectul unor curente socioeconomice și geopolitice specifice secolului al XX-lea: progreşivism, socialism, nihilism. Dostoievski este și precursorul unor idei moderne în literatură și filosofie. Se consideră că ar fi părintele existențialismului, în special datorită nuvelei „Însemnări din subterană”, descrisă de Walter Kaufmann ca „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”.
Profund şi răsvrătit, Dostoievski dovedea o analiză anticipativă a lumii: „I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită și nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Toți erau condamnați să piară, în afară de câțiva aleși. Apăruseră niște trichine noi, niște vietăți microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea erau, de fapt, niște spirite înzestrate cu rațiune și voință. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau și-și pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenți și atât de siguri de adevărul lor ca cei atinși de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducții științifice, convingeri morale și credințe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se molipseau și cădeau pradă nebuniei. Toți erau agitați și nu se înțelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaște adevărul și se chinuia, uitându-se la ceilalți, se bătea cu pumnul în piept, plângea și-și frângea mîinile. Oamenii nu mai știau să judece ce este bine și ce este rău. Nu știau pe cine să condamne și pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă”, completând:
„Oamenii au fost făcuţi ca să fie fericiţi, şi numai acela care se simte pe deplin fericit este într-adevăr vrednic să-şi spună: Am îndeplinit porunca lui Dumnezeu pe acest pământ. Dreptcredincioşii, sfinţii, mucenicii au fost cu toţii „.
Despre Dostoievski se poate scrie mult, sau se poate concretiza fără echivoc, un om prolific care ne-a trasat pe arcada sufletului câteva întrebări simple şi complexe în acelaşi timp… este Omul din om, este cel care neîmpăcat cu ipocrizia în care ne dospim micimea, lasă loc de întrebare firescului ce ar trebui să ne domine, dacă nu am permite laşităţii să ne guverneze temerile şi neîmplinirile:
„Ridică-te! […] Du-te chiar acum, în clipa asta, la răspântia cea mai apropiată, prosternă-te adânc, sărută pământul pe care l-ai pângărit, apoi închină-te lumii întregi, în cele patru zări, și rostește tare, în auzul tuturor: «Am ucis!». Atunci Dumnezeu îți va reda viața. Ai să te duci?”—scria Dostoievski în celebrul său roman, „Crimă și pedeapsă”.
Cu siguranţă nu o să ne asumăm, cu siguranţă vom ignora în marea noastră majoritate fiindcă nu suntem dispuşi să plătim preţul aşa cum El a făcut-o…
„Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi.Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul”, se mărturisea cel care L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi!
Ca un Hrist răstignit pe crucea păcatelor lumii, Feodor Dostoievski încearcă să găsească în fiecare dintre noi un loc şi pentru Dumnezeu!
Epilog: „Marea taină a existenţei nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti”. Feodor Dostoievski
Anca Bica Bălălău