[FOTO-AUDIO] La mulţi ani, Tania Filip!

Tania Filip s-a născut de Sânziene, a făcut balet, a pictat, a studiat muzica, mai precis compoziţia, dar a ales actoria. A intrat din prima la IATC, parcurgând cei patru ani de ucenicie alături de Amza Pellea, Marin Moraru şi Ion Cojar, o şansă incredibilă ce i-a marcat cariera. La început era timidă, dar cu timpul a prins curaj, a simţit că evoluează, iar aprecierile doamnei Cătălina Buzoianu, din finalul anului I, au convins-o că a ales drumul bun. A debutat la Teatrul Național București, la vârsta de 19 ani. Este profesor conferențiar universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București-UNATC.

Articol editat de Radio Resita, 24 iunie 2021, 18:09 / actualizat: 25 iunie 2021, 8:11

Mulţi dintre noi ne-o amintim în „Profetul, aurul şi ardelenii” al lui Dan Piţa sau de la Grupul  Song, condus de Ioan Luchian Mihalea.

Este un Artist şi un Dascăl iubit şi apreciat, o femeie rafinată şi erudită, un om care cizelează sentimentele şi devenirile multor tineri studenţi.

Cu amabilitatea deosebită a acceptat să facă mărturisiri şi pentru ascultătorii Radio România Reşiţa, o lecţie deschisă pentru cei care iubesc şi acceptă provocările vieţii, o întâlnire unică între noi şi Omul Tania Filip.

Doamna Tania Filip, echipa jurnaliștilor și ascultătorii  Radio România Reşiţa vă urează  La Mulţi Ani.

Vă mulţumesc!

Spuneaţi dumneavoastră o dată că dacă simţi mirosul de butaforie te molipseşti pe viaţă de teatru.Sunteţi şi dascăl, sunteţi şi actriţă, aţi făcut parte şi din celebrul grup SONG… şi totuşi cum vedeţi astăzi această molipsire?

Povestea asta cu mirosul de butaforie, mirosul pânzei de decor vopsite, mirosul sălii de teatru când sunt acoperite saunele şi sunt descoperite doar câteva pentru actori, pentru regizori, asta am citit-o după, în viaţa mea de actriţă, dar eu am simţit-o în momentele care m-au determinat să devin actriţă şi eu cred în povestea asta. Şi acum, când intru la teatru Bulandra simt acel miros, care pe mine m-a făcut să devin actriţă. Deci eu simt în continuare lucrul ăsta, simt că avea să se întâmple, mai ales că lucrurile s-au întâmplat cotind brusc în cariera mea vocaţională, făceam pian, mă pregăteam pentru compoziţie şi brusc am ajuns să fac teatru.

Atunci când aţi luat şi decizia de a şi forma noi generaţii de artişti, aţi fost influenţată şi de vechii dumneavoastră profesori?

NU! Nu am fost influenţată de nimeni, mi s-a întâmplat ca fiind în SUA, la New York cu o bursă full bright, o bursă pentru teatrul muzical şi s-a întâmplat să ajung la biroul de formare al actorului …şi să experimentez această poziţie. O profesoară, având încredere în mine, mi-a dat o grupă de studenţi, sigur pentru o săptămână, să pregătesc un mini proiect acolo şi am simţit lucrul ăsta. S-a întâmplat o minune, cum spunea domnul Cojar că devenirea asta a ctorului este plină de minuni şi s-a întâmplat un lucru magic şi m-am întors sigur cu experienţa spectacolelor muzicale văzute acolo, dar şi cu această nouă experimentare în care nu mai fusesem, formând tineri actori şi am avut şansa de a intra la UNATC în calitate de asistent şi totul de acolo a început.

Noile generaţii de acum sunt diferite de primele dumneavoastră generaţii de studenţi, sau chiar de generaţia dumneavoastră?

Sigur că sunt diferite, este şi normal să fie diferite, lumea a evoluat, s-a schimbat în orice caz şi noi suntem la fel, dinamica asta a trecerii timpului este clară, sigur că sunt altfel dar faptul că sunt altfel, asta înseamnă că sunt o provocare. Eu întotdeauna le mulţumesc pentru că fiecare promoţie înseamnă o provocare, pentru că de fiecare dată descoperi lucruri noi şi trebuie să te adaptezi, trebuie să-i înţelegi, trebuie să-i descoperi şi asta mă ajută şi pe mine să mă redescopăr, e un proces pasional cel puţin pentru mine.

Aţi făcut film, aţi făcut teatru, dar teatru radofonic ?

Am făcut teatru radiofonic, însă foarte puţin şi’mi pare rău, nu ştiu nu s-au legat lucrurile. Am făcut puţin dar alături de mari actori mă rog nu am jucat în multe piese radiofonice, însă chiar îmi pare rău pentru că simţeam că-mi place şi aveam o coordonată în plus cred eu, cea a formării mele muzicale, care cred că te ajută foarte mult la microfon.

Parafrazându-l pe Stanislawsky, aș putea afirma cu convingere că toți cei din grupul condus de Ioan Luchian Mihalea ați iubit muzica din voi și nu pe voi în muzică….

Nu te poți iubi pe tine în muzică, în artă, în general… Apropierea de arta autentică se face cu pioșenie, presupune o formă de umilință pură, în niciun caz nu te poți plasa în centrul acestui fenomen…
Se spune că muzica o purtăm în suflet mult timp după ce nu o mai auzim. Şi apropo de muzică, aţi fost unul dintre membrii de bază din grupul SONG, ce amintiri aveţi?Vă este dor de Grupul Song ?

Dacă e să vorbim de grupul Song, îmi e dor de cum ne făcea să trăim și să vibrăm. Grupul Song a fost o stare de spirit, în niște vremuri atât de terne și tensionate… Noi eram liberi, ceea ce era aproape de neconceput în acei ani… Dacă e să vorbim de muzică, ea a însemnat pentru mine mult mai mult decât grupul Song: cei 13 ani de pian, câțiva ani de compoziție, pasiune pentru Ceaikovski, Brahms, Chopin, Bach, Mozart, Rahmaninov… Multe, multe ore de audiții în concerte sau înregistrări… Și, mai recent, opera! Verdi, Pucinni, Wagner…
Grupul SONG ne-a făcut tinereţea frumoasă, sigur că tinereţea este frumoasă în orice etapă istorică şi mai ales la vârsta asta dacă stai să dai timpul înapoi, mi se poate totul minunat. Poate la vremea respectivă nu era… era greu, numai că Grupul SONG era un fenomen şi un mod de a trăi extrem de liber, culmea în anii respectivi, liber, onest, aveam libertatea de a exprima ceea ce gândim prin cântec, mişcări, prin felul de a ne îmbrăca, prin îndrăzneala de a purta cruciuliţe la gât şi prin îndrăzneala de a cânta colinde în trolebuze în Braşov, clar a fost un mod de a trăi liber.

Dacă tot vorbim de libertate, o mare somitate a culturii române de la a cărei naştere s-au împlinit anul trecut 100 de ani şi pe care aţi cunoscut-o foarte bine, spunea că orice lucru permis nu are legătură cu ideea de libertate, îl citez acum pe regretatul Gellu Naum, ce ne puteţi spune despre întâlnirea cu domnia sa?

Am avut un mare privilegiu în această viaţă de a-l întâlni, în afară de faptul că vibrez la scrierile lui, am întâlnit omul, în cele mai confortabile momente, alături de soţia lui Ligia, la Comana, casa pe care o iubea atât de mult, chiar şi aici în garsoniera atât de mică, în care trona fotoliul în care lucra el, era un spaţiu sacru acolo. Cu pisica lângă el, ţin minte. Am avut acest mare privilegiu de a-l întâlni şi de a intra la un moment dat şi în cercul lui de atenţie, în acea bulă miraculoasă, care includea anumite persoane, era foarte selectiv şi clar că avea libertatea de a face această selecţi. Gelu era un om extrem de liber în tot ceea ce făcea şi chiar în paradoxurile pe care le exprima, era liber prin esenţa lui, prin existenţa lui, era absolut fascinant. Şi am avut privilegiul de a-i fi alături, zile, săptămâni, luni din viaţa lui şi de a avea acum aceste amintiri care valorează atât de mult.

Gellu Naum este un precursor unic, în România, al lui Tristan Tzara. L-ați cunoscut ca om, l-ați înțeles ca artist. ”Dacă ai înțelege altfel decât prin vorbe ceea ce spun acum, lucrurile ți-ar părea așa cum sunt, adică mult mai complicate, în simplitatea lor”, afirma Naum. Care este cea mai simpla definiție pe care ați da-o, azi, la 100 de ani, rolului său în cultura română?

Gellu Naum nu poate fi definit. Nu-i plăceau certitudinile, contururile clare. De aceea consider că ar fi o împietate să încerc să definesc un univers, un fenomen, un om „altfel”. Și așa, doar rostind aceste cuvinte, am un ușor sentiment de „vinovăție”.
Vă numărați printre cei înzestrați de Îngerul Iubirii Divine cu Harul pedagogic și cu cel actoricesc, la care se adaugă faptul că ați cunoscut mari personalități ale culturii române, că ați crescut lângă oameni care ”v-au întârziat”, ca să-l citez pe Noica, ,,împovărându-vă”, cu amintirile lor.

Cum l-au marcat toate acestea pe Omul Tania Filip?

E adevărat, viața mea este marcată de întâlniri… Întâlniri în momente de deschidere și de formare, lucru ce m-a definit ulterior… La 18 ani i-am descoperit pe Krishnamurti, Marques, Blaga, Eliade tocmai pentru ca am întalnit „călăuzele”… Mi s-a oferit șansa autocunoașterii prin lecturi, spectacole, repetiții, audiții… E foarte important să și se întâmple aceste lucruri în viață în momente în care ai nevoie de așa ceva… Sunt un om norocos!

Suprarealismul românesc poartă numele acestui Patriarh al culturii române, Gellu Naum. Domnia sa spunea despre acest curent că ,,Eu trebuia să fiu suprarealist, nu se putea altceva, aș putea spune că eram predestinat pentru asta”. Cum vi l-ați imagina în Romania lui 2016, într-un dialog despre patima visului său artistic?

Era un suprarealist, exact cum spune el însuși, nu putea să fie altfel. Gellu Naum trăia prin ceea ce era el, vegheat cu credință și admirație absolută de Ligia și de veșnica și nelipsita lor pisică.

Care este cea mai vie amintire a dumneavoastră cu domnia sa? Dacă ați avea de ales dintre toate gândurile dedicate dumnealui, care ar fi primul, acum?

Țin minte că, asemenea oricărei actrițe tinere, dornică de cât mai multe colaborări, am prezentat o emisiune de divertisment la TVR. Nu eram foarte mândră de asta, am făcut-o cu jumătate de măsură, adică nu „m-am dat simpatică și glumeață”, pentru a cuceri publicul telespectator, chiar dacă realizatorii emisiunii mi-au cerut-o și în final nu au fost foarte multumiți de „prestația” mea. Instinctul meu a lucrat și nu m-a lăsat să mă lansez cu toate puterile în acea prezentare. Am păstrat o linie de mijloc, în așa fel încât au ramas și urme de decență și bun simt… chiar și de sobrietate. Peste câteva zile, ne aflam la o masă plină cu bunatăți, față în față. Nu am indraznit să îl întreb pe Gellu dacă văzuse emisiunea. Era evident că o văzuse! Pe vremea aceea, în anii 80, o emisiune de divertisment era o gură de oxigen într-un infern general. Ligia a abordat subiectul: „Hai Gellu, spune-i despre emisiune!” „Aoleu”, am gândit eu… „Bravo”, mi-a zis, „nu te-ai maimuțărit, ai fost profesionistă și ți-ai luat treaba în serios.” „Uauuuuu!'”, am răsuflat ușurată și am avut un mare moment de emoție: intuiția mea m-a dus către aprecierea lui Gellu Naum.

Rolul lui Gellu Naum, structurat pe ”atingerea” spirituală vis-a-vis de domnia voastră, este unul căruia îi conferiți aura unicității?

Îmi pare rău, nu pot să răspund chiar cuminte și punctual la întrebările puse, nu pot să mă comport ca în fața unui interviu. Nu, pentru ca este vorba de Gellu…. da, chiar, îi spuneam pe nume: el era Gellu și ea era Ligia. Erau două ființe atât de noncoformiste, nu operau decât cu valori intrinsece, cu esențe. De fiecare dată când eram în preajma lui, aproape ca îmi era frică… frica de ceea ce urma să mi se releve în secunda următoare, avea o cuceritoare imprevizibilitate, care m-a fascinat din prima secundă. Eram copleșită de faptul că mă investea cu valoare, de vreme ce vorbea cu mine, de vreme ce mi-a oferit romanul de care era îndragostit „Zenobia”…

”De fapt, nu mă interesa nici să înțeleg, nici să explic. Știam fără să știu, printr-o logică a stărilor greu de exprimat și greu de înțeles pentru cei aflați în afara ei”, afirma Gellu Naum. Ați făcut parte dintre cei aflați înăuntrul stării sale? Dacă da, cum ați simțit și cum resimțiți azi, această stare?

Am avut acest privilegiu de a-l cunoaste pe Gellu Naum în condiții „domestice”: familia soțului meu era prietenă cu Ligia și cu Gellu. Astfel, am petrecut multe Crăciunuri împreună, mese de Paște, zile întregi la Comana, casa lor de vară. Vorbeam relaxat, în familie, fără presiunea personalității sale, de care însă nu făcea caz niciodată.
L-am cunoscut dar de înțeles, nu am îndrăznit să-l înțeleg. Întotdeauna l-am admirat în tăcere, fără să încerc măcar să exprim acest lucru. Știu că nu i-ar fi plăcut…

,,Orice lucru permis nu are nimic cu ideea de libertate”, zice Naum. Cum ne-ați traduce această afirmație a sa?

Era o persoana extrem de liberă! Libertate pură, 100%. Libertate frumoasă! Prin felul în care gândea, îndrăznea cu fiecare gând și cu fiecare vorba a sa. Nu cred că am mai întâlnit un om mai liber și mai frumos în interiorul său decât Gellu Naum. Era și un bărbat frumos. Ceva ce radia din interior. Avea aura!… Mă simt binecuvântată că am petrecut multe, multe clipe alături de el și de Ligia.

Dacă ați putea alege o singură întrebare pentru Gellu Naum, care ar fi aceasta?

Dacă ar trebui să îi pun o întrebare, nu aș formula nici una… Aș tăcea lângă el…

 Mișcarea Dada, prin Tristan Tzara, trăgea un original semnal de alarmă în fața ”unei lumi bolnave de aceeași maladie”, spunea Tzara. Dada s-a născut din căutarea unui absolut normal. Ceea ce nu înseamnă că în centrul preocupărilor sale nu a fost omul, ”în deplinătatea expresiei sale”. După un secol, ”Omul” încă își caută acest centru de echilibru… În fața unui prezent amenințător prin negarea reperelor fundamentale ale existenței umane, artistului îi rămâne în continuare trista glorie de-a participa la sensul sacrificiului, să ”salveze” această lume…

Cui ați alege să luați astăzi un interviu: lui Tristan Tzara sau lui Gellu Naum? De ce?

Dacă ar fi să aleg între Tzara și Naum, evident Naum. De ce? Nu știu…

Când artistul optează pentru tăcere, se trezește însingurat… Tăcerea lui Naum, acum, este una motivată… Dar dincolo de ea, există obscuritatea unei lumi care ”nu-și dă voie să vadă”. Încotro sau până unde poate ajunge o astfel de lume slabită și epuizată? Și care este astăzi, din punctul dumneavoastră de vedere raportul interior-exterior dintre memoria postumă a Artiștilor și cotidianul blazat, gândindu-ne la ce spunea Naum că ”S-ar putea ca unul dintre noi să vorbească despre miei, iar celălalt despre oi”?

Gellu Naum a trăit extrem de discret. Îndrăzneam să îi și spun câteodată, în entuziasmul vârstei mele de 20 și un pic, aproape mă revoltam, văzând cât de modest trăiește, cât de izolat este, cât de greu i se publică ceva aici în Romania, în vreme ce în Franța, Germania, Elveția nu conteneau să îl admire. Nimic nu părea să îi afecteze aura. Statutul său de ființă umană parcă fusese surclasat de spiritul său liber, de convingeri literare și filosofice, de o credință unică, specială…
Să vorbesc acum despre „obscuritatea lumii slăbite și epuizate” aș simți că întinez ceea ce am scris despre Gellu.

Spuneți-mi despre povestea de iubire a artistului cu soția sa… pentru că acesta este rolul artei, să ducă povestea mai departe…

Aveau un tablou la Comana, o pictură naivă care-i reprezenta pe ei doi și pe pisica lor. Putea să îți vorbească despre pisica și despre parcursul ei istoric și antropologic ore întregi. Îi făcea placere, admira acest animal. De altfel, când scria, asezat în fotoliul său imens și comod, pisica era nelipsită de pe genunchii lui. Fotoliul era tabu și era singurul lucru confortabil din acel apartament înghesuit. De aceea, casa de la Comana reprezenta foarte mult. Aici avea un fel de „căsuță în copac”, era un pod amenajat și transformat în birou… Aici scria, aici își primea invitații, aici medita, ascultând „vocea eternă”. Am avut nemăsurata onoare de a ma număra printre ei. Vreau doar să mă înclin în fața lui Gellu Naum, să îi mulțumesc că m-a primit lângă el….
Și vreau să îți mulțumesc și ție pentru această ocazie, în care am putut să mă gândesc intens la el, la Ligia și să realizez încă o dată ce ființă norocoasă sunt!

Este astăzi în conştiinţa noastră ca popor şi cu siguranţă l-aţi cunoscut şi pe regretatul Adrian Pintea, el spunea la un moment dat, la ora asta naţiunea doarme îngrijorător de profund, este oarecum un somn al memoriei?

Când aţi spus de somn mă gândeam la „Somnul raţiunii, naşte monştri”…şi pe mine mă îngrijorează fenomenul parcă s-a erodat acea vitalitate, putere de reacţie, deschidere către bine către rău, acea poziţie critică atât de necesară în tot ceea ce facem noi.

O altă mare somitate a teatrului românesc. Vlad Mugur, a cărei zi de naştere a fost în 22
iunie, spunea că el crede în destin şi abaterea de la destin este un efort foarte mare. Contrazici un destin şi apoi te întorci, credeţi în destin?

Nimic nu e întâmplător ca să nu zic coincidenţă şi cred în întâlniri. Toată viaţa este făcută din întâlniri, important este pe cine întâlneşti, în ce moment al vieţii şi cum te duce destinul.

Tagore spunea că trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară pentru a ajunge în sfârșit la templul cel lăuntric. Cine vă ”așteaptă” înăuntru?

Pot să îmi simt ființa, mă cunosc destul de bine…. Spun doar atât, pentru că resursele interioare nu vor fi relevate toate nici chiar propriei conștiințe… Toată alchimia acestei lumi lucrează pentru descoperirea sinelui…. Sper să pot ajunge să simt esențialzat aceasta…. Eu! Eu, mă`găsesc la capătul acestui drum…`

Aţi fost la Reşiţa?

Din păcate nu, dar sunt într-o perioadă de recuperări şi vă spun foarte cinstit pentru că anii 90 au fost magia oamenilor neumblaţi prin lume, care erau românii şi am fost atât de hrăpereţi în a pleca afară, destinul m-a dus în foarte multe locuri de pe acest glob, dar sunt să spun de vre-o 3-4 ani în acest proces de recuperare şi mă plimb prin ţară şi merg în locuri prin care nu am fost.

Dacă nu mă înşel Adriana Trandafir a fost la Reşiţa, îmi povestea că este o zonă frumoasă, s-ar putea să ajung. În vara asta o să merg la Târgu-Jiu, Dunăre, casacda Bigăr şi o să ajung şi la Reşiţa pentru că vârsta vine şi cu libertăţi, poţi să-ţi faci vacanţa acolo unde-ţi doreşti, lucru pe care de exemplu când eram în SONG nu puteam să-l fac. Atunci unde ne trimitea UNASCR, acolo mergeam.

Noi vă aşteptăm şi în Studioul Radio România Reşiţa.

Da, cu mare drag !
Sunt foarte interesată de a descoperi locuri noi în ţara mea, e o promisiune.Vă mulţumesc mult şi vă urez succes în tot ceea ce faceţi. Este important că existaţi în regiune şi daţi temperatura zonei! 

LA MULŢI ANI, TANIA FILIP!

Anca Bica Bălălău