[FOTO] La mulți ani, Marina Constantinescu!

Aș spune că întâlnirea cu Radioul și cu televiziunea înseamnă marea mea întâlnire cu Iosif Sava

• Eu vă mulțumesc tare mult, de multe ori câștigători suntem și noi, stând de vorbă cu oamneni excepționali, e un timp câștigat pe care, de fapt, îl împărțim și cu dumneavoastră și cu ascultătorii, și cu locuri în care mergem, avem amintiri, se mai joacă și teatru, deci locul dumneavoastră e urmărit de noi, de aici, de la București. Suntem împreună, asta e ideea!    

Vă mulțumim pentru prietenia pe care ne-o împărtășiți! Ascultătorii din Banatul de Munte, în număr foarte mare, vă urmăresc emisiunile la televiziunea națională, ”Nocturnele”. Vestea cu televiziunea a fost determinată de o întâlnire decisivă: aceea cu Iosif Sava.

• Aș spune că întâlnirea cu Radioul și cu televiziunea înseamnă marea mea întâlnire cu Iosif Sava, căruia îi port și-am să-i port până la capăt recunoștință, dragoste, prețuire. Am fost prieteni, sunt prietenă cu fiul său, cu soția lui. E o relație de suflet, după ce a fost una profesională. L-am cunoscut când eram studentă, înainte de 1989 și-am făcut trafic trafic la Radio pentru că nu prea aveam talent pedagogic… Cei din categoria mea, studenți buni, dar fără talent pedagogic făceam practica la Institutul ”Călinescu”, la Institutul de Folclor, lucru pe care noi ne bucura foarte mult. În 1987 s-au scos două locuri la Radio și am optat imediat pentru unul din ele, un loc care ne farmecă pe toți, de când eram copii, generaia mea și nu numai, pentru că am crescut cu Teatrul radiofonic, cu Matinalul și cu alte emisiuni făcute de profesioniști, inclusiv cu emisiunea lui Iosif Sava. Am pornit de la zero: am învățat să tai banda, un om formidabil, Răzvan Rădulescu, pe care după 1990 l-am întâlnit la Radio Europa Liberă, care se înființase și la București, cu Neculai Constantin Munteanu și Emil Hurezeanu (și el la butoane), acolo l-am întâlnit pe Iosif Sava, în practică. I-am văzut umbra și am îndrăznit să mă apropii. Eram studentă în anul II, cred. M-a luat de mână și nu mi-a mai dat drumul până s-a prăpădit. Am făcut împreună un tur al Radioului, am mers la fonotecă, am învățat de la el că merită să înduri multe pentru calitate și pentru oameni care știi că te urmăresc. Știu și azi marea durere pe care a avut-o pentru modul în care a fost pensionat. Și astăzi spun că această poveste l-a costat viața, pentru că locul lui de suflet a fost Radioul, habitatul în care a crescut și ne-a crescut.

În afară de Iosif Sava, pentru că am înțeles că e nevoie să avem modele în viață, cine v-a mai ”întârziat”?

• Eu sunt un om foarte norocos. Am întâlnit oameni excepționali, modele și repere care râmân urme de mers, de studiat, nu sunt doar nume cunoscute. De exemplu, de la sibieni am învățat cum să nu te vaiți, cum să muncești cu soarele deasupra capului, cum să te trezești devreme, cum să joci, cum să cânți. Învăț de la oameni ritualuri, respect, am avut profesori excepționali din școală și până la facultate, personalități europene, fabuloase, care ne-au învățat să rezistăm, să fim demni, morali și că singura valoare concretă, exact ce m-au învățat și părinții mei, nu sunt acumulările acestea tentante, ispitele de zi cu zi, să avem una sau alta – sigur că toți vrem un minim confort, e uman până la urmă – dar acumulările sunt cele din cap și cele din suflet, cu ele parcurgem intervalul ăsta care se numește ”viață” și dac-ar fi să ne amintim cum într-o noapte părinții, bunicii sau străbunicii au pierdut totul, au fost arestați, luați din case, lăsați goi pe dinăuntru și pe dinafară, sau , Doamne-ferește, un cutremur, sigur că rămâi exact cu ce porți în minte, în suflet și-n ochi și asta te face puternic. Vedeți, și teatrul învață lucrul ăsta. Teatrul este ACUM, nici mai devreme, nici mai târziu. Și în acest spațiu am avut mare noroc să întâlnesc oameni de la care învăț, fie că sunt mari regizori, actori, scenografi, tehnicieni, nu contează, eu învăț în fiecare zi și când nu învăț, e numai vina mea.

”Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, e puterea noastră de a îndura”, cum spunea Cehov, în ”Pescărușul”. Credeți că puterea noastră de a îndura acum este totuși rezistența noastră prin cultură?

• Din păcate, da, asta ar trebui să fie ceva normal, sănătatea, educația, cultura, sunt lucruri firești, pilonii oricări societăți normale. Din păcate, lucrurile nu stau așa. E o altă formă de rezistență decât cea dinainte de 89, dar există foarte multe reflexe, mentalități, care cred că odată cu generația mea, dispărând și noi, să dispară pur și simplu, genetic ce e rău. Nu sunt doar cei 27 de ani, din 89 până azi, ci și cei 45 de până în 1989. Știți cum spun doctorii: ai viroză 7 zile, ai fost bolnav, tot atât durează și recuperarea. Dacă facem un calcul, nu știu dacă așmai ieși din casă de frică că toată povestea asta nu se mai termină. Reculul este mare. Suntem liberi, asta nu poate contesta nimeni și faptul că putem vorbi, putem contesta ce se întâmplă, ne putem exprima punctul de vedere, putem scrie ce se întâmplă, putem spune ce vrem pe scenă, nu ne mai arestează nimeni. Grav este că nu știm foarte clar ce este această democrație, ce drepturi avem și ce obligații avem. Orice poveste începe cu ”mine” dar nu în sensul ”eu”-lui absolut, a unui ego exagerat. Cu ”mine” înseamnă că eu îmi fac treaba mea, lucrul meu, cât pot eu mai bine azi, mai mult decât ieri și mâine decât azi și de la acestă celulă ar începe să funcționeze altfel societatea. Lipsa de responsabilitate duce la foarte multe rateuri din tot ce trăim zi de zi.

Spuneați că azi, recunoaștere și celebritate primesc cei care își trăiesc viața în văzul lumii. O mediocritate, aș adăuga eu, care ne cam copleșește pe anumite canale, chiar și media. Cum am putea să ne curățim de acest lucru?

• Cred că e târziu.

Aveți un băiat. Cum ați vrea să fie România lui, la anii pe care îi aveți dumneavoastră?

• Să fie România secolului în care trăim, să aibă sistem, să aibă pârghiile unei societăți, să aibă valori și respect față de ele, lucrurile așezate în ierahii foarte clare, aș vrea să fie o țară în care să te tratezi civilizat dacă ești bolnav, în care să poți studia sau cerceta sau trăi normal, indiferent ce ai face, o țară în care să existe toleranță și îngăduință față de celălalt, aș vrea ca România să fie a secolului în care se află și a locului european în care se află. Cu mai puține dezamăgiri și suferințe, cu mai puține tendințe de a-l anula pe celălalt, nu îmi doresc o utopie, ci o țară normală, cum a fost de multr, e drept.

Aveți încredere în generația copiilor noștri, în generația tânără? Va fi ea un ”tsunami” care va curăța această țară?

• Ei sunt mult mai maturi și văd lucrurile mult mai concret decât noi, nu se mint cum ne mințim noi, generațiile astea știu mai bine ce vor, sunt pracgmatici chiar și în vis, caută soluții clare de punere în aplicare, știu că munca e primul nivel, se pregătesc să fie competitivi. Dacă lucrurile continuă așa, nu cred că au de ce să se întoarcă pe aici, sau de ce munca lor de ani și ani să fie răsplătită cu spate întors și umilințe. Ei chiar trăiesc într-o lume liberă, mare, fără frontiere, ei chiar știu cde înseamnă globalizare, să fii azi aici, mâine la New York, poimâine la Londra. Sunt oameni care circulă, știu ce vor să vadă, știu de ce aleg să fie într-un loc și nu în altul, sunt oamenii acestui timp și probabil că timpul ăsta îi va așeza exact acolo unde le e locul ca să fie respectați și unde cineva va știi să se bucure de mințile lor și de ce fac. Păcatul e al nostru și nu-mi dau seama cum se va rezolva, dacă noi în acest moment avem 10 000 de doctori plecați…

Un cunoscut regizor, Radu Afrim, spunea într-o notă destul de tristă, că ”România frumoasă e cu bagajele la graniță” și dacă-i este dor de ceva îi este dor de teatru.

• El e artist și artiștii au o lume, au acest refugiu, se hrănesc din teatru. Cât despre România frumoasă, cred că de când a făcut-o, până azi, când vorbim, deja mulți au plecat peste granițe.
  

  Totul e perfectibil, învățăm din greșeli dacă ele există, învățăm din critici dacă ele sunt constructive

Cultura este al doilea teritoriu al unui Stat și eu insist pe acest lucru, pentru a înțelege fiecare și mai ales cei care au pixul deciziilor în mână, să respecte acest teritoriu, să-l omagieze, așa cum ar fi firesc în acest secol. Povestiți-ne despre ”povara” pe care o duceți în această perioadă, până în 30 octombrie,  cu Festivalul Național de Teatru.

• Eu sunt directorul artistic al festivalului și selecționerul acestuia. Meseria mea este aceea de critic de teatru, asta fac de 25 de ani, umblu după spectacole, umblu după artiști care mă interesează, din asta trăiesc. Ce mi se pare povară e umilința de a face rost de niște bani și poate faptul că nu mai știm să ne bucurăm de-adevăratelea de atâta cât este teatrul românesc. Avem senzația că le știm pe toate, că totul ni se cuvine. Momentele în care mă întâlnesc cu artiști pe care-i prețuiesc sunt de o reală bucurie, stăm la un pahar de vin sau în ploaie la o țigare, la un vernisaj și nu ne-am mai despărți. Mi se pare că în toată trepidația asta am uitat să ne bucurăm unii de alții, nu mai suntem atât de generoși ca altă dată, cârâim, cârcotim, ceva nu ne place, chiar și atunci când lucrurile sunt clare, tot mai avem ceva de spus, dar mă obișnuiesc cu asta, indiferent cât de mult mădoare. Mă bucură fiecare piesă de teatru din acest festival, știu că un festival nu se poate face cu 5 sau 6 spectacole, pentru că chiar dacă ele sunt excepționale nu arată un fenomen. M-am ocupat de selecție în stagiunea 2016-2017. În fiecare an văd că se schimbă lucrurile. Acum câțiva ani nu se cumpărau bilete la spectacolele din provincie. Acum se cumpără la cele din provincie și nu la cele din București. În anii 2005-2006 nu se cumpărau bilete la spectacolele din străinătate, care erau de topul topurilor din lume, acum, primele s-au epuizat cele de la străini. Încerc să învăț din mers niște reguli care se schimbă, dar cred că Bucureștiul meu are nevoie de această ofertă culturală. Există Festivalul Enescu, dar vor specatcole din afară, ascult oamenii ce spun, nu mă interesează laudele, pentru că nu am ce face cu ele. Nu e vorba de succes și glorie, ci de a munci zi de zi ca să fie bine. Totul e perfectibil, învățăm din greșeli dacă ele există, învățăm din critici dacă ele sunt constructive, în rest nu mă mai interesează această ipostază a românului care nu prea face nimic sau când e pus să facă nu-i prea iese, în schimb, comentează. În acest moment suntem o țară de comentatori și mai puțin de făcători. Când faci, mai și greșești. Când stai, n-ai niciun risc.

Sunteți un critic care nu face parte din nicio gașcă.

• Nu e ușor. Au fost două secțiuni ale Asociației criticilor, eram împățiți , simțeam că nu-i așa, pentru că noi mergeam împreună cu același tren de noapte, mâncam aceleași sandwichuri, simțeam că nu există această barieră. Am luptat s-o ridicăm, până când am simțit că trebuie să-mi gestionez singură acest lucru, m-a durut enorm, m-am însingurat, dar până la urmă, orice om care scrie este independent. E dependent doar de mintea lui, de cât de informat e, cât de cultivat e, cât de cinstit, să-și recunoască putințele și neputințele, nu suntem Dumnezeu, nu punem etichete și verdicte. Încercăm prin spiritul critic să facem niște ierarhii. După ce merg la un concert simt nevoia să-mi probez părerile, pentru că nu sunt critic muzical, nu sunt specialist. Pe urmă mă duc și caut anumite nume care mă interesează și că indiferent unde scriu, in ”The Guardian” sau in ”The New York Times” despre cineva din România, trebuie să verific și să învăț.

Acum câțiva ani, tot în calitate de selcționer FNT, ați luat și ”Monumentul” de la Reșița, în regia lui Alexander  Hausvater.

• Mi s-a părut un lucru extraordinar, bine Hausvater este un spirit care circulă, îmi pare rău că foarte târziu am aflat de cea a făcut la Suceava, de la Matei Vișniec nu am mai fost contactată de nimeni de acolo, dar acum am intrat în legătură și voi merge să le văd spectacolele. Cert e că n-am să uit nici eu acel spectacol, unde am venit cu trenul de noapte, am ajuns la Reșița și uite ce am trăit aici! Chestia cu ”îmi place” sau ”nu-mi place” mi se pare foarte periculoasă, ca discurs despre teatru. Poate că eu nu sunt într-o stare bună, poate că eu nu înțeleg niște lucruri, cred că trebuie să ne luăm mai multe rezerve. De pildă, eu cred că „Rosmersholm”  făcut de Andriy Zholdak la Teatrul Maghiar din Cluj, cu niște actori extraordinari, cu o tânără actriță care pe mine m-a lăsat cu gura căscată, eu cred că este un mare spectacol și pot să argumentez. De ce s-a plecat, nu știu, de ce nu s-a venit, de ce se pun etichete că Zsolt e într-un fel sau altul, ritmul grăbit în care trăim sfârtecă așa….

• De Victor Rebengiuc mă leagă un stil anume de a face teatru, de a-l respecta, un fel de a exista, învăț de la el

Ediția 2017 a Festivalului Național de Teatru este dedicată și marelui actor Victor Rebengiuc, despre care dumneavoastră ați vorbit extrem de frumos că v-a influențat și ca om și ca profesionist. Care ar fi mărturisirea, în această seară, pentru Maestrul Rebengiuc?

• De Victor Rebengiuc mă leagă un stil anume de a face teatru, de a-l respecta, un fel de a exista, învăț de la el, suntem foarte legați, am fost martora facerii unui spectacol în care el a fost implicat, ”Danaidele”, am umblat prin lume împreună cu autobuzul, cu trenul, cu vaporetto, cu gondola, mult pe jos, am împărtășit miracole împreună. Cred că e bine să le arătăm marilor artiști, care încă sunt în viață, în putere, în formă, cum e Victor Rebengiuc, plin de energie, conectat la realitate și tehnologie, spirit viu, liber, vertical, demn. E minunat că Festivalul Național de Teatru, care a primit pentru a treia oară înaltul patronaj al Președintelui României, a susținut în acest context și decorarea lui Victor Rebengiuc cu cel mai înalt Ordin, ”Steaua României în grad de Cavaler”, într-o ceremonie la Cotroceni, cu o zi înainte de festival și cred că n-am să uit în viața mea emoțiile care l-au marcat pe Maestru și parte din micul grup și consilierii de acolo, care erau uluiți de emoțiile care l-au copleșit.

L-am văzut în emisiunea dumneavoastră pe violonistul de origine română, Ștefan Tarara, un tânăr. Ați avut de la Maestrul Ciulei, Maestrul Rebengiuc, Maestrul Dinică. Promovați și tinerii, valorile noastre. Cu ce rămâneți după ce emisiunea s-a terminat?

• De la fiecare învăț câte ceva. De mai bine de 15 ani învăț ce înseamnă să porți un dialog, un lucru pe care l-am admirat de multe ori în emisiunile francezilor, ei știu arta dialogului, au savoare, tihnă. Trebuie să știi să asculți și să te faci ascultat, că trebuie să mergi în adâncul fiecăria foarte delicat și trebuie să te documentezi atât de bine pentru o singură întâlnire, ca să poți intui ce s-ar putea spune. Nu mă interesează senzaționalul, acesta ține de fiecare personalitate prin ceea ce face. Acest tip de senzațional mă interesează și lui îi dau târcoale, care nu se spune din modestie, din pudoare, ajutându-l pe interlocutor să se deschidă ca o floare.

Făcând un exercițiu de imaginație, dar și de admirație, stăm cuminți ăn bănci, vă privim, vă ascultăm și recunosc, la finalul fiecărei emisiuni, îmi trebuie câteva minute să reînvăț să respir în viața reală.

• Eu am intitulat această emisiune ”Nocturne”, nu ca să fie difuzată la miezul nopții. Am trecut prin faze și mai cinice, în care mi s-a sugerat să o intitulez ”Diurne”, ca să poată fi pusă și în timpul zilei. Am facut acest ciclu de emisiuni în cap cu Dinu Lipatti, cu o ”Nocturnă” a lui Chopin, care este și pe generic și ca reverența mea față de momentul în care ”nocturnele” lui Miriam Răducanu și ale lui Gigi Căciuleanu au însemnat la sfârșitul anilor 60 ceva în cultura română. Asta a fost motivația acestui titlu de emisiune și nu să fie ea proptită dincolo de miezul nopții, în cazul în care sunt insomniaci în cultură, pedepsiți, izolați și exilați. Trebuie făcut un efort să ai acces la cultură, să stai cu ochii deschiși când poate, a doua zi te scoli la ora 6, pentru că te duci să operezi sau pentru că ești învățător sau ai o emisiune în direct. Dar mă bucur ori de câte ori cineva mă oprește, nu sunt deloc ipocrită, mă bucur de câte ori cineva mă oprește într-o gară, la aeroport sau trece pe lângă mine la teatru și pune mâna pe mine, Mâna aia înseamnă un mare sprijin să merg mai departe.

În Reșița, avem o familie erudită care vă admiră în mod special, doamna doctor Feilicia Quint și soțul dumneaei Generalul  Ion Ion  și au ținut să vă transmit salutul lor și cât de mult vă prețuiesc.

• Astea sunt emoțiile adevărate care te ajută să te strângi de pe jos când îți este greu și lucrurile îți par aberante, nedrepte, fără criterii. Vă rog să-i asigurați de prețuirea mea, de faptul că nu uit o Reșiță în culori foarte frumoase, în care m-am simțit bine, în care există un teatru, o lume frumoasă, oameni rafinați, educați. În multe orașe din provincie există astfel de oameni, am văzut asta și la Piatra Neamț. În București unde lucrurile sunt la îndemână, nu prea mai știm să le apreciem și să ne bucurăm de ele. Sigur că dacă ani și ani le dai oamenilor subcultură, așa se vor forma. Așa a apărut și categoria oamenilor care mănâncă popcorn și ies în timpul spectacolului, se uită cu luminozitate maximă pe telefon, răspund la apeluri. Da, poate că din punctul ăsta de vedere, avem un tip de rezistență prin cultură.

În finalul emisiunii, vă dedic un motto, pentru că vă revăd printre aceste rânduri: ”Cred în nemurirea teatrului. E cel mai minunat adăpost pentru cei care și-au ascuns, fără să știe nimeni, copilăria în buzunar și care au pornit să-și continue jocul până la sfârșitul lor.”  

• Îl primesc cu foarte multă bucurie și vă îmbrățișez pe dumneavoastră, pe întreaga echipă, pentru că vă urmărim cu respect. De câte ori voi veni acolo, o să mă simt și eu un bănățean de munte. Vă mulțumesc!

Vă mulțumesc, Marina Constantinescu! După acest interviu nu pot spune decât ”Am trăit. A meritat”.

Ediția 2018 a Festivalului Național de Teatru este dedicată regizorului Cătălina Buzoianu.

Echipa Radio România Reșița vă  urează un sincer LA MULȚI ANI, Marina Constantinescu !

Anca Bica Bălălău

Articol editat de Radio Resita, 22 septembrie 2018, 15:05 / actualizat: 21 septembrie 2019, 16:45

Avem marea onoare să avem alături de noi  directorul artistic al Festivalului Naţional de Teatru, ediţiile 2017-2018 şi selecționerul acestora, o doamnă, un om de onoare: Marina Constantinescu. Vă mulțumesc pentru timpul alături de noi!

Aș spune că întâlnirea cu Radioul și cu televiziunea înseamnă marea mea întâlnire cu Iosif Sava

• Eu vă mulțumesc tare mult, de multe ori câștigători suntem și noi, stând de vorbă cu oamneni excepționali, e un timp câștigat pe care, de fapt, îl împărțim și cu dumneavoastră și cu ascultătorii, și cu locuri în care mergem, avem amintiri, se mai joacă și teatru, deci locul dumneavoastră e urmărit de noi, de aici, de la București. Suntem împreună, asta e ideea!    

Vă mulțumim pentru prietenia pe care ne-o împărtășiți! Ascultătorii din Banatul de Munte, în număr foarte mare, vă urmăresc emisiunile la televiziunea națională, ”Nocturnele”. Vestea cu televiziunea a fost determinată de o întâlnire decisivă: aceea cu Iosif Sava.

• Aș spune că întâlnirea cu Radioul și cu televiziunea înseamnă marea mea întâlnire cu Iosif Sava, căruia îi port și-am să-i port până la capăt recunoștință, dragoste, prețuire. Am fost prieteni, sunt prietenă cu fiul său, cu soția lui. E o relație de suflet, după ce a fost una profesională. L-am cunoscut când eram studentă, înainte de 1989 și-am făcut trafic trafic la Radio pentru că nu prea aveam talent pedagogic… Cei din categoria mea, studenți buni, dar fără talent pedagogic făceam practica la Institutul ”Călinescu”, la Institutul de Folclor, lucru pe care noi ne bucura foarte mult. În 1987 s-au scos două locuri la Radio și am optat imediat pentru unul din ele, un loc care ne farmecă pe toți, de când eram copii, generaia mea și nu numai, pentru că am crescut cu Teatrul radiofonic, cu Matinalul și cu alte emisiuni făcute de profesioniști, inclusiv cu emisiunea lui Iosif Sava. Am pornit de la zero: am învățat să tai banda, un om formidabil, Răzvan Rădulescu, pe care după 1990 l-am întâlnit la Radio Europa Liberă, care se înființase și la București, cu Neculai Constantin Munteanu și Emil Hurezeanu (și el la butoane), acolo l-am întâlnit pe Iosif Sava, în practică. I-am văzut umbra și am îndrăznit să mă apropii. Eram studentă în anul II, cred. M-a luat de mână și nu mi-a mai dat drumul până s-a prăpădit. Am făcut împreună un tur al Radioului, am mers la fonotecă, am învățat de la el că merită să înduri multe pentru calitate și pentru oameni care știi că te urmăresc. Știu și azi marea durere pe care a avut-o pentru modul în care a fost pensionat. Și astăzi spun că această poveste l-a costat viața, pentru că locul lui de suflet a fost Radioul, habitatul în care a crescut și ne-a crescut.

În afară de Iosif Sava, pentru că am înțeles că e nevoie să avem modele în viață, cine v-a mai ”întârziat”?

• Eu sunt un om foarte norocos. Am întâlnit oameni excepționali, modele și repere care râmân urme de mers, de studiat, nu sunt doar nume cunoscute. De exemplu, de la sibieni am învățat cum să nu te vaiți, cum să muncești cu soarele deasupra capului, cum să te trezești devreme, cum să joci, cum să cânți. Învăț de la oameni ritualuri, respect, am avut profesori excepționali din școală și până la facultate, personalități europene, fabuloase, care ne-au învățat să rezistăm, să fim demni, morali și că singura valoare concretă, exact ce m-au învățat și părinții mei, nu sunt acumulările acestea tentante, ispitele de zi cu zi, să avem una sau alta – sigur că toți vrem un minim confort, e uman până la urmă – dar acumulările sunt cele din cap și cele din suflet, cu ele parcurgem intervalul ăsta care se numește ”viață” și dac-ar fi să ne amintim cum într-o noapte părinții, bunicii sau străbunicii au pierdut totul, au fost arestați, luați din case, lăsați goi pe dinăuntru și pe dinafară, sau , Doamne-ferește, un cutremur, sigur că rămâi exact cu ce porți în minte, în suflet și-n ochi și asta te face puternic. Vedeți, și teatrul învață lucrul ăsta. Teatrul este ACUM, nici mai devreme, nici mai târziu. Și în acest spațiu am avut mare noroc să întâlnesc oameni de la care învăț, fie că sunt mari regizori, actori, scenografi, tehnicieni, nu contează, eu învăț în fiecare zi și când nu învăț, e numai vina mea.

”Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, e puterea noastră de a îndura”, cum spunea Cehov, în ”Pescărușul”. Credeți că puterea noastră de a îndura acum este totuși rezistența noastră prin cultură?

• Din păcate, da, asta ar trebui să fie ceva normal, sănătatea, educația, cultura, sunt lucruri firești, pilonii oricări societăți normale. Din păcate, lucrurile nu stau așa. E o altă formă de rezistență decât cea dinainte de 89, dar există foarte multe reflexe, mentalități, care cred că odată cu generația mea, dispărând și noi, să dispară pur și simplu, genetic ce e rău. Nu sunt doar cei 27 de ani, din 89 până azi, ci și cei 45 de până în 1989. Știți cum spun doctorii: ai viroză 7 zile, ai fost bolnav, tot atât durează și recuperarea. Dacă facem un calcul, nu știu dacă așmai ieși din casă de frică că toată povestea asta nu se mai termină. Reculul este mare. Suntem liberi, asta nu poate contesta nimeni și faptul că putem vorbi, putem contesta ce se întâmplă, ne putem exprima punctul de vedere, putem scrie ce se întâmplă, putem spune ce vrem pe scenă, nu ne mai arestează nimeni. Grav este că nu știm foarte clar ce este această democrație, ce drepturi avem și ce obligații avem. Orice poveste începe cu ”mine” dar nu în sensul ”eu”-lui absolut, a unui ego exagerat. Cu ”mine” înseamnă că eu îmi fac treaba mea, lucrul meu, cât pot eu mai bine azi, mai mult decât ieri și mâine decât azi și de la acestă celulă ar începe să funcționeze altfel societatea. Lipsa de responsabilitate duce la foarte multe rateuri din tot ce trăim zi de zi.

Spuneați că azi, recunoaștere și celebritate primesc cei care își trăiesc viața în văzul lumii. O mediocritate, aș adăuga eu, care ne cam copleșește pe anumite canale, chiar și media. Cum am putea să ne curățim de acest lucru?

• Cred că e târziu.

Aveți un băiat. Cum ați vrea să fie România lui, la anii pe care îi aveți dumneavoastră?

• Să fie România secolului în care trăim, să aibă sistem, să aibă pârghiile unei societăți, să aibă valori și respect față de ele, lucrurile așezate în ierahii foarte clare, aș vrea să fie o țară în care să te tratezi civilizat dacă ești bolnav, în care să poți studia sau cerceta sau trăi normal, indiferent ce ai face, o țară în care să existe toleranță și îngăduință față de celălalt, aș vrea ca România să fie a secolului în care se află și a locului european în care se află. Cu mai puține dezamăgiri și suferințe, cu mai puține tendințe de a-l anula pe celălalt, nu îmi doresc o utopie, ci o țară normală, cum a fost de multr, e drept.

Aveți încredere în generația copiilor noștri, în generația tânără? Va fi ea un ”tsunami” care va curăța această țară?

• Ei sunt mult mai maturi și văd lucrurile mult mai concret decât noi, nu se mint cum ne mințim noi, generațiile astea știu mai bine ce vor, sunt pracgmatici chiar și în vis, caută soluții clare de punere în aplicare, știu că munca e primul nivel, se pregătesc să fie competitivi. Dacă lucrurile continuă așa, nu cred că au de ce să se întoarcă pe aici, sau de ce munca lor de ani și ani să fie răsplătită cu spate întors și umilințe. Ei chiar trăiesc într-o lume liberă, mare, fără frontiere, ei chiar știu cde înseamnă globalizare, să fii azi aici, mâine la New York, poimâine la Londra. Sunt oameni care circulă, știu ce vor să vadă, știu de ce aleg să fie într-un loc și nu în altul, sunt oamenii acestui timp și probabil că timpul ăsta îi va așeza exact acolo unde le e locul ca să fie respectați și unde cineva va știi să se bucure de mințile lor și de ce fac. Păcatul e al nostru și nu-mi dau seama cum se va rezolva, dacă noi în acest moment avem 10 000 de doctori plecați…

Un cunoscut regizor, Radu Afrim, spunea într-o notă destul de tristă, că ”România frumoasă e cu bagajele la graniță” și dacă-i este dor de ceva îi este dor de teatru.

• El e artist și artiștii au o lume, au acest refugiu, se hrănesc din teatru. Cât despre România frumoasă, cred că de când a făcut-o, până azi, când vorbim, deja mulți au plecat peste granițe.
  

  Totul e perfectibil, învățăm din greșeli dacă ele există, învățăm din critici dacă ele sunt constructive

Cultura este al doilea teritoriu al unui Stat și eu insist pe acest lucru, pentru a înțelege fiecare și mai ales cei care au pixul deciziilor în mână, să respecte acest teritoriu, să-l omagieze, așa cum ar fi firesc în acest secol. Povestiți-ne despre ”povara” pe care o duceți în această perioadă, până în 30 octombrie,  cu Festivalul Național de Teatru.

• Eu sunt directorul artistic al festivalului și selecționerul acestuia. Meseria mea este aceea de critic de teatru, asta fac de 25 de ani, umblu după spectacole, umblu după artiști care mă interesează, din asta trăiesc. Ce mi se pare povară e umilința de a face rost de niște bani și poate faptul că nu mai știm să ne bucurăm de-adevăratelea de atâta cât este teatrul românesc. Avem senzația că le știm pe toate, că totul ni se cuvine. Momentele în care mă întâlnesc cu artiști pe care-i prețuiesc sunt de o reală bucurie, stăm la un pahar de vin sau în ploaie la o țigare, la un vernisaj și nu ne-am mai despărți. Mi se pare că în toată trepidația asta am uitat să ne bucurăm unii de alții, nu mai suntem atât de generoși ca altă dată, cârâim, cârcotim, ceva nu ne place, chiar și atunci când lucrurile sunt clare, tot mai avem ceva de spus, dar mă obișnuiesc cu asta, indiferent cât de mult mădoare. Mă bucură fiecare piesă de teatru din acest festival, știu că un festival nu se poate face cu 5 sau 6 spectacole, pentru că chiar dacă ele sunt excepționale nu arată un fenomen. M-am ocupat de selecție în stagiunea 2016-2017. În fiecare an văd că se schimbă lucrurile. Acum câțiva ani nu se cumpărau bilete la spectacolele din provincie. Acum se cumpără la cele din provincie și nu la cele din București. În anii 2005-2006 nu se cumpărau bilete la spectacolele din străinătate, care erau de topul topurilor din lume, acum, primele s-au epuizat cele de la străini. Încerc să învăț din mers niște reguli care se schimbă, dar cred că Bucureștiul meu are nevoie de această ofertă culturală. Există Festivalul Enescu, dar vor specatcole din afară, ascult oamenii ce spun, nu mă interesează laudele, pentru că nu am ce face cu ele. Nu e vorba de succes și glorie, ci de a munci zi de zi ca să fie bine. Totul e perfectibil, învățăm din greșeli dacă ele există, învățăm din critici dacă ele sunt constructive, în rest nu mă mai interesează această ipostază a românului care nu prea face nimic sau când e pus să facă nu-i prea iese, în schimb, comentează. În acest moment suntem o țară de comentatori și mai puțin de făcători. Când faci, mai și greșești. Când stai, n-ai niciun risc.

Sunteți un critic care nu face parte din nicio gașcă.

• Nu e ușor. Au fost două secțiuni ale Asociației criticilor, eram împățiți , simțeam că nu-i așa, pentru că noi mergeam împreună cu același tren de noapte, mâncam aceleași sandwichuri, simțeam că nu există această barieră. Am luptat s-o ridicăm, până când am simțit că trebuie să-mi gestionez singură acest lucru, m-a durut enorm, m-am însingurat, dar până la urmă, orice om care scrie este independent. E dependent doar de mintea lui, de cât de informat e, cât de cultivat e, cât de cinstit, să-și recunoască putințele și neputințele, nu suntem Dumnezeu, nu punem etichete și verdicte. Încercăm prin spiritul critic să facem niște ierarhii. După ce merg la un concert simt nevoia să-mi probez părerile, pentru că nu sunt critic muzical, nu sunt specialist. Pe urmă mă duc și caut anumite nume care mă interesează și că indiferent unde scriu, in ”The Guardian” sau in ”The New York Times” despre cineva din România, trebuie să verific și să învăț.

Acum câțiva ani, tot în calitate de selcționer FNT, ați luat și ”Monumentul” de la Reșița, în regia lui Alexander  Hausvater.

• Mi s-a părut un lucru extraordinar, bine Hausvater este un spirit care circulă, îmi pare rău că foarte târziu am aflat de cea a făcut la Suceava, de la Matei Vișniec nu am mai fost contactată de nimeni de acolo, dar acum am intrat în legătură și voi merge să le văd spectacolele. Cert e că n-am să uit nici eu acel spectacol, unde am venit cu trenul de noapte, am ajuns la Reșița și uite ce am trăit aici! Chestia cu ”îmi place” sau ”nu-mi place” mi se pare foarte periculoasă, ca discurs despre teatru. Poate că eu nu sunt într-o stare bună, poate că eu nu înțeleg niște lucruri, cred că trebuie să ne luăm mai multe rezerve. De pildă, eu cred că „Rosmersholm”  făcut de Andriy Zholdak la Teatrul Maghiar din Cluj, cu niște actori extraordinari, cu o tânără actriță care pe mine m-a lăsat cu gura căscată, eu cred că este un mare spectacol și pot să argumentez. De ce s-a plecat, nu știu, de ce nu s-a venit, de ce se pun etichete că Zsolt e într-un fel sau altul, ritmul grăbit în care trăim sfârtecă așa….

• De Victor Rebengiuc mă leagă un stil anume de a face teatru, de a-l respecta, un fel de a exista, învăț de la el

Ediția 2017 a Festivalului Național de Teatru este dedicată și marelui actor Victor Rebengiuc, despre care dumneavoastră ați vorbit extrem de frumos că v-a influențat și ca om și ca profesionist. Care ar fi mărturisirea, în această seară, pentru Maestrul Rebengiuc?

• De Victor Rebengiuc mă leagă un stil anume de a face teatru, de a-l respecta, un fel de a exista, învăț de la el, suntem foarte legați, am fost martora facerii unui spectacol în care el a fost implicat, ”Danaidele”, am umblat prin lume împreună cu autobuzul, cu trenul, cu vaporetto, cu gondola, mult pe jos, am împărtășit miracole împreună. Cred că e bine să le arătăm marilor artiști, care încă sunt în viață, în putere, în formă, cum e Victor Rebengiuc, plin de energie, conectat la realitate și tehnologie, spirit viu, liber, vertical, demn. E minunat că Festivalul Național de Teatru, care a primit pentru a treia oară înaltul patronaj al Președintelui României, a susținut în acest context și decorarea lui Victor Rebengiuc cu cel mai înalt Ordin, ”Steaua României în grad de Cavaler”, într-o ceremonie la Cotroceni, cu o zi înainte de festival și cred că n-am să uit în viața mea emoțiile care l-au marcat pe Maestru și parte din micul grup și consilierii de acolo, care erau uluiți de emoțiile care l-au copleșit.

L-am văzut în emisiunea dumneavoastră pe violonistul de origine română, Ștefan Tarara, un tânăr. Ați avut de la Maestrul Ciulei, Maestrul Rebengiuc, Maestrul Dinică. Promovați și tinerii, valorile noastre. Cu ce rămâneți după ce emisiunea s-a terminat?

• De la fiecare învăț câte ceva. De mai bine de 15 ani învăț ce înseamnă să porți un dialog, un lucru pe care l-am admirat de multe ori în emisiunile francezilor, ei știu arta dialogului, au savoare, tihnă. Trebuie să știi să asculți și să te faci ascultat, că trebuie să mergi în adâncul fiecăria foarte delicat și trebuie să te documentezi atât de bine pentru o singură întâlnire, ca să poți intui ce s-ar putea spune. Nu mă interesează senzaționalul, acesta ține de fiecare personalitate prin ceea ce face. Acest tip de senzațional mă interesează și lui îi dau târcoale, care nu se spune din modestie, din pudoare, ajutându-l pe interlocutor să se deschidă ca o floare.

Făcând un exercițiu de imaginație, dar și de admirație, stăm cuminți ăn bănci, vă privim, vă ascultăm și recunosc, la finalul fiecărei emisiuni, îmi trebuie câteva minute să reînvăț să respir în viața reală.

• Eu am intitulat această emisiune ”Nocturne”, nu ca să fie difuzată la miezul nopții. Am trecut prin faze și mai cinice, în care mi s-a sugerat să o intitulez ”Diurne”, ca să poată fi pusă și în timpul zilei. Am facut acest ciclu de emisiuni în cap cu Dinu Lipatti, cu o ”Nocturnă” a lui Chopin, care este și pe generic și ca reverența mea față de momentul în care ”nocturnele” lui Miriam Răducanu și ale lui Gigi Căciuleanu au însemnat la sfârșitul anilor 60 ceva în cultura română. Asta a fost motivația acestui titlu de emisiune și nu să fie ea proptită dincolo de miezul nopții, în cazul în care sunt insomniaci în cultură, pedepsiți, izolați și exilați. Trebuie făcut un efort să ai acces la cultură, să stai cu ochii deschiși când poate, a doua zi te scoli la ora 6, pentru că te duci să operezi sau pentru că ești învățător sau ai o emisiune în direct. Dar mă bucur ori de câte ori cineva mă oprește, nu sunt deloc ipocrită, mă bucur de câte ori cineva mă oprește într-o gară, la aeroport sau trece pe lângă mine la teatru și pune mâna pe mine, Mâna aia înseamnă un mare sprijin să merg mai departe.

În Reșița, avem o familie erudită care vă admiră în mod special, doamna doctor Feilicia Quint și soțul dumneaei Generalul  Ion Ion  și au ținut să vă transmit salutul lor și cât de mult vă prețuiesc.

• Astea sunt emoțiile adevărate care te ajută să te strângi de pe jos când îți este greu și lucrurile îți par aberante, nedrepte, fără criterii. Vă rog să-i asigurați de prețuirea mea, de faptul că nu uit o Reșiță în culori foarte frumoase, în care m-am simțit bine, în care există un teatru, o lume frumoasă, oameni rafinați, educați. În multe orașe din provincie există astfel de oameni, am văzut asta și la Piatra Neamț. În București unde lucrurile sunt la îndemână, nu prea mai știm să le apreciem și să ne bucurăm de ele. Sigur că dacă ani și ani le dai oamenilor subcultură, așa se vor forma. Așa a apărut și categoria oamenilor care mănâncă popcorn și ies în timpul spectacolului, se uită cu luminozitate maximă pe telefon, răspund la apeluri. Da, poate că din punctul ăsta de vedere, avem un tip de rezistență prin cultură.

În finalul emisiunii, vă dedic un motto, pentru că vă revăd printre aceste rânduri: ”Cred în nemurirea teatrului. E cel mai minunat adăpost pentru cei care și-au ascuns, fără să știe nimeni, copilăria în buzunar și care au pornit să-și continue jocul până la sfârșitul lor.”  

• Îl primesc cu foarte multă bucurie și vă îmbrățișez pe dumneavoastră, pe întreaga echipă, pentru că vă urmărim cu respect. De câte ori voi veni acolo, o să mă simt și eu un bănățean de munte. Vă mulțumesc!

Vă mulțumesc, Marina Constantinescu! După acest interviu nu pot spune decât ”Am trăit. A meritat”.

Ediția 2018 a Festivalului Național de Teatru este dedicată regizorului Cătălina Buzoianu.

Echipa Radio România Reșița vă  urează un sincer LA MULȚI ANI, Marina Constantinescu !

Anca Bica Bălălău