Florian Pittiș, alintat „Moţu” ar fi împlinit 79 de ani
Motto:”Nu te întreba de ce are lumea nevoie. Întreabă-te ce te face fericit, apoi fă-o. Lumea are nevoie de oameni fericiți.” Antoine de Saint Exupery. Ne-a făcut fericiți prin teatru, prin muzica lui, prin erudiția și modestia din care era alcătuit. Povestea aceasta poartă un nume-Florian Pittiș.
Articol editat de Anca Bălălău, 4 octombrie 2022, 07:16 / actualizat: 4 octombrie 2022, 10:40
Născut pe 4 octombrie 1943, Florian Pittiş a fost singurul fiu al unui pilot aviator, Nicolae Pitiş, comandant de escadrilă şi al Anei Pitiş, secretară de şcoală, casnică şi apoi croitoreasă, cea care ”semănând cu Danielle Darieux”, dorise – dar familia nu-i permisese – să devină actriţă.
Astăzi, împlinea 79 de ani, dar pe 5 august 2007, la ora 15:15, pleca undeva numai de el știut, lăsându-ne cu mâna întinsă ca a Regelui Lear, mai săraci cu o insulă locuită de proverbiala sa înțelepciune: „Nu uitați, astăzi este prima zi din restul vieții voastre! Trăiți clipa!”
Din câte se cunoaşte, numele său de familie a ajuns să fie scris cu doi de „t” dintr-o greșeală a angajatului stării civile, care pur şi simplu a completat eronat certificatul său de naștere.
La vârsta de 4 ani, cel alintat – de toţi, începând cu bunica sa din partea tatălui –„Moţu”, a debutat pe scena Teatrului Savoy în spectacolul „Congresul puştilor” de Saşa Georgescu şi I. Avian, în rolul „Ciuculeţ”, în compania altor tineri interpreţi ca Flavia Buref, Ileana Cotrubaş sau Alexandru Lulescu.
A frecventat grădiniţa în limba română, dar şi cea de la „Maison des Français”, unde înregistrează primul mare „succes” muzical, el interpretând „Pe Mureş şi pe Târnave”, îmbrăcat fiind în costum popular.
În clasa a IV-a a pus în scenă actul III din „O scrisoare pierdută”, de Ion Luca Caragiale, repartizându-şi rolul cetăţeanului turmentat.
Ca liceean, la „Gheorghe Lazăr”, se întâlneşte cu neuitatul actor Petre Gheorghiu, care era conducător al cercului dramatic al elevilor – din care mai făceau parte viitori actori, ca bunul prieten Mihai Stan, Dan Tufaru, Marina Maican, Alinta Ciurdăreanu, Aimee Iacobescu şi alţii.
În anul 1956 începe să frecventeze restaurantul „Ceahlăul”, care se afla în colţul străzii pe care locuia, şi unde era o formaţie extraordinară, care cânta „Rock Around the Clock”, al lui Bill Haley, la acordeon, ţambal şi la nai. Era momentul în care începea marea sa pasiune pentru muzica rock.
În 1958, a făcut figuraţie în spectacolul „Omul cu mârţoaga”, la Teatrul Naţional din București.
La examenul de admitere de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti nu reuşeşte, din cauza unor probleme de dicţie.
Despre marea sa iubire, Teatrul, mărturisea: „Am făcut teatru inconştient, de la patru ani. Conştient, din 1961, când am terminat liceul şi am căzut la examenul de admitere la Institut. Am devenit electrician la Teatrul „Bulandra’’. Stăteam de dimineaţa pînă noaptea în teatru, asistam la repetiţiile conduse de Liviu Ciulei sau de Lucian Pintilie, îi vedeam muncind pe marii actori ai acestei scene. Atunci am învăţat tot ceea ce ştiu astăzi şi atunci m-am molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: să-ţi trăieşti orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă”.
A lucrat la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra”, colaborând cu regizori de renume precum Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Alexandru Tocilescu, Sanda Manu, Dan Micu. A tradus și a regizat piese de teatru.
„George Constantin mi-a contrazis teoriile. Nu contează ce faci tu în scenă, important este ca spectatorul din sală să plângă sau să râdă. Îl vedeai pe George care trecea prin scenă diurn, senin. Erau trei-patru momente când apăsa pe pedală şi, în sală, li se făcea pielea de găină. Momentele acestea erau ca nişte piloni care susţineau restul, şi ţie, care-l priveai, îţi luminau întregul”, îşi amintea artistul.
Rămâne în memoria noastră, în memoria viitoarelor generații pentru că a recitat dumnezeieşte, a cântat, a jucat în filme, a interpretat roluri ce nu se pot uita. Pe la jumatatea anilor ’70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian Pittiş şi Dan Tufaru, sub bagheta marelui dispărut la cutremurul din 1977 Alexandru Bocăneț, însenina şi înviora la TV serile monotone ale românilor. Acele momente de aur din istoria televiziunii române se pot revedea cu multă placere, astăzi, toți patru fiind dispăruți dintre noi.
Din anul 1992 a făcut parte din formația Colibri. Semnează cronică muzicală în diverse publicații, iar în anul 1998 devine directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, urmând ca apoi să devină redactor-șef al postului de radio Radio 3net, primul post public de radio din lume care a emis exclusiv pe Internet, post care astăzi îi poartă numele.
Regizorul Constantin Moruzan a fost cel care l-a invitat pentru prima dată la Radio, pentru a interpreta un rol alături de marele George Calboreanu, iar apoi, în 1965, a participat la serialul radiofonic “Cosma”, adaptat după romanul lui Panait Istrati, în regia lui Dan Puican. Au urmat peste 40 de ani de evenimente la Radiodifuziune, în 1973, la 13 august, Florian Pittiş a devenit prezentatorul “Clubului Curioşilor”, de la fostul Program 3, apoi a realizat “Pittiş Show” – prin care adus o contribuţie notabilă la popularizarea muzicii pop-rock, iar după Revoluţie, alături de Camelia Stănescu, a realizat emisiunea “Declaraţie de iubire”, la Radio România Cultural.
În anul 1998, i se oferă funcţia de director al postului România Tineret, şi, după o perioadă de gândire, îşi preia postul la 1 decembrie 1998. La 16 noiembrie 2004, Radio Romania Tineret se transformă în Radio3net, un post cu emisie pe Internet, un proiect al lui „Moţu”. Se schimbă modul de lucru, concepţia şi aparatura. Se formează asfel o comunitate online, în care ascultătorii sunt tot mai prezenţi, iar unii dintre ei au devenit chiar realizatori de emisiuni.
„Moţu” şi echipa sa, din care făceau parte, în acel an, 10 angajaţi şi 10 colaboratori, a pornit astfel în descoperirea unui tărâm neexplorat pe atunci în România.
La festivitatea de lansare, Florian Pittiş a renunţat la unele din şuviţele sale rebele, aşa că, în loc de panglică de inaugurare, i-a fost tăiat părul. După ce s-a negociat cât de mare să fie „pierderea”, Ducu Bertzi a făcut onorurile.
Actualitate, interactivitate, muzică, teatru, dosare tematice, documentare ample, prezentări de evenimente şi de personalităţi, linkuri spre nenumărate alte surse de informare şi de cultură de pe întreg mapamondul, plus cristalizarea unei echipe tinere, îndrăzneţe şi competente – iată principalele realizari ale lui Florian Pittiş ca „om de radio”, conform dictonului său preferat „După mine, Progresul!”.
Cel alintat „Moţu” a fost un om complex, inegalabil prin generozitate şi naturaleţea incredibilă, o voce care adunase, parcă, toate misterele şi sensibilităţile lumii. În afara activității artistice, Pittiș a fost membru și președinte al Senatului Clubului Aristocratic al Rapidului, fiind un susținător declarat al acestei populare echipe de fotbal. S-a căsătorit la 12 martie 1999 cu Niculina Anda, educatoare.
A rămas în memoria românilor VOCEA de la Teleenciclopedia și un mare fan al echipei Rapid, dar și cel care nu mai dădea autografe după ce John Lennon a fost împușcat de un dezaxat care-i ceruse un autograf.
Președintele României, de atunci i-a conferit artistului Florian Pittiș la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”
„Eu, Florian Pittiş am şansa dementă, care mă deosebeşte de mulţi contemporani ai mei de pe planetă, de a duce în fiecare seară o altă existenţă. Sunt rege şi portărel, sunt tînărul care nu a făcut nimic, sunt proaspătul absolvent de liceu, iar alteori sunt numai spirit: Ariel.
N-aveţi decît să mă invidiaţi, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viaţa de la capăt. Şi în permanenţă sunt eu; ceea ce vedeţi pe scenă sunt gîndurile mele care îmbracă forma unui rege sau ale unui portărel, sau ale unui tînăr care n-a făcut nimic, sau ale unui absolvent de liceu – etern candidat la bacalaureatul vieţii”, mărturisea artistul pentru Revista „Teatrul“.
„Vrei să fii fericit? Dacă eşti pregătit să suferi, iubeşte!” Florian Pittiș.
