70 de ani de republică

Articol editat de Valentina Adam, 31 decembrie 2017, 07:49

Iată transcrierea câtorva mărturii înregistrate, care au o mare valoare documentară, despre ziua de 30 decembrie 1947, începutul unei noi epoci. Interviurile sunt păstrate în Arhiva de istorie orală Radio România.

Regele Mihai I

„Mă logodisem deja în Elveţia şi, constituţional vorbind, am trimis pe mareşalul Curţii la guvern ca să ştie şi ei. Şi ei au zis: <Asta nu se poate, costă prea mult să facem căsătorii…> şi nu ştiu ce şi pe dincolo, <nu-nu-nu>, în speranţa că asta o să mă facă pe mine să zic <Atunci nu mă mai întorc!> Şi n-a mers…

[De Crăciun la Sinaia] a fost o mică sărbătoare, cum se făcea totdeauna. Ofiţerii şi soldaţii de la Batalionul de Gardă au venit şi au cântat [colinde] cu Crăciunul. Pe urmă a venit telefonul de la Negel, mareşalul Curţii, ca să mă cheme aicea înapoi [la Bucureşti]. Spunea Groza că vrea să discute o chestiune de familie. Noi credeam că poate [despre căsătorie]. Şi-am venit [la Bucureşti].

Groza a venit cu Gheorghiu Dej neanunţat, pe la 10.30 – 11.00, aşa ceva, sus aici, [la Palatul Elisabeta]. Şi pe urmă a început toată discuţia asta. Prostii, ce să spun… că timpurile nu mai sunt ca înainte, că monarhia trebuie demolată, chestii de felul ăsta. Şi pe urmă mi-a pus hârtia asta sub nas, să spun aşa. Am citit-o, am încercat să vorbim. Mama mea a înţeles din ce vorbeam eu. Zic: <Cum să fac asta singur?! Nu trebuie întrebat poporul român ce vrea?> Zice: <Nu mai avem timp pentru lucruri de felul ăsta!>”

[Interviu de Mariana Conovici, 2008]

Nicolae Munteanu, şoferul regelui Mihai I

„Regele [a fost invitat] să vină urgent la Bucureşti, să facă un Consiliu de Coroană. Regele a spus: <Nu viu, dacă vreţi să veniţi, veniţi la Sinaia.> Petru Groza şi cu Gheorghiu Dej n-au vrut să vie, că ştiau că acolo [la Bucureşti] aveau garda în mână.

Ce s-a întâmplat?! În timpul când s-au hotărât să <dea lovitura>, au dezarmat toate trupele noastre, împreună cu Garda călare care era pe Plevnei, Batalionul de gardă din Calea Victoriei – care făcea de gardă la Palatul Elisabeta – şi i-a lăsat cu arma de gât, fără muniţie. Şi lângă ei au pus <Tudor Vladimiriştii> ăştia, cu armament cu muniţie şi i-au lăsat dublaţi. Au arestat garda noastră din interiorul Palatului Kiseleff, au pus mâna pe gardă, telefoanele tăiate, tancurile prin Parcul Herăstrău. Era înconjurat castelul, de nu se putea face nicio mişcare!

Când am primit ordinul să venim de la Sinaia, cum am apărut la Scânteia, am văzut după fiecare castan… că se mişcau, aşa, parcă, castanii, că am venit în coloană. Când ne uităm bine în oglindă, omul şi castanul, omul şi castanul, agenţi pitiţi după pomi!

Am venit, regele a tras pe stânga, s-a dus la palat şi eu când am vrut să viu [şi eu] la stânga, eram cu bagajul lui pe care îl purta întotdeauna. Avea şi el două geamantane şi un câine lup. Eram eu, valetul şi mai era încă o persoană – [eram deci] trei persoane şi câinele care era lângă geamantane. Şi când s-o iau… cum veneam, la stânga imediat a sărit unul de după pomi, şi… prin buzunar, [mi-a arătat] cu pistolul: <O iei la dreapta!>, spre Kiseleff, acolo e ştrandul Kiseleff… <O iei la dreapta!>…

Am ajuns acolo. Când ne uităm, în ştrand erau mitraliere aşa, la zece metri, la zece metri, câte doi ostaşi pe foaia de cort, culcaţi pe burtă. Deci era înconjurat complet şi ştrandul şi Parcul Herăstrău. Şi cu tancuri… Ne-au ţinut acolo, ne-au băgat în golul ăla, la ştrand şi au mai venit şi alte maşini şi le-a băgat acolo, toate maşinile. Şi am spus: <Dacă cumva abdică, ne dă drumul, n-are ce să ne facă. Dacă nu abdică, ne nenorocesc ăştia! Începe lupta, ne face praf!> … Adevărat, după o oră au spus: <Liber!> Ne-am făcut cruce şi ne-am suit în maşini şi am mers [la Palatul Elisabeta]. Am lăsat geamantanele acolo, am lăsat şi câinele lui de pază. A doua zi am primit ordin să plecăm la Sinaia.

Cum am dormit în noaptea aia… nici nu mai ştiu cum am dormit, că a doua zi a trebuit să îmbarcăm. Am îmbarcat exact într-o singură maşină geamantanele lui, vreo opt-zece geamantane şi cu regina şi cu ce-au avut ei şi le-am dus la gară. Celelalte maşini au mers cu şoferii. Am îmbarcat maşinile. În vagon încăpeau patru maşini. Deci trei maşini am băgat: Lincoln Zefir, Buick şi Jeep. M-am dus, mi-am luat la revedere de la dânsul, plângând, şi noi am rămas în Sinaia…”

[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1998]

Milos Pavel, ofiṭer în Garda regală

„[În decembrie 1947], Compania de gardă îşi efectua serviciul de pază în mod normal, fără a fi primit vreun ordin de prealarmare. Ofiţerii comandanţi de plutoane chiar au fost învoiţi, prin rotaţie, câte cinci zile de Crăciun şi respectiv de Anul Nou. Întorcându-se din învoire un coleg, trebuia să-i predau serviciul de gardă în ziua de 30 decembrie 1947, ora 12, şi să plec eu în învoire. În dimineaţa zilei de 30 Decembrie 1947, la ora 8.30, am fost ultimul ofiţer de gardă, la Peleş, care am mai avut ocazia şi onoarea să prezint onorul cu garda, la plecarea Majestăţilor lor, regele Mihai şi Regina-Mamă Elena spre Bucureşti, aşa cum era protocolul când se pleca de la o reşedinţă în altă localitate.

Pe la ora 12.00 în acea zi am predat serviciul de gardă camaradului întors din învoirea de Crăciun şi am început să mă pregătesc de plecare, ca să ajung de Anul Nou la părinţii şi fraţii mei, într-un sat din judeţul Râmnicul-Sărat. Pentru a încasa solda cuvenită, trebuia însă să trec pe la cazarma de la Palatul Victoria din Bucureşti, unde era casieria batalionului. Astfel, către ora 13.00 am plecat spre Bucureşti cu un camion de ocazie al administraţiei palatului, care transporta personal civil şi materiale între diferite reşedinţe. Vremea era închisă, de iarnă, cu puţină zăpadă, frig pătrunzător şi ceaţă, mai ales în zona montană. În aceste condiţii grele de circulaţie, am ajuns pe la ora 16.00 în Bucureşti şi vroiam să intrăm pe la Palatul Victoria, prin poarta de serviciu din spatele Palatului. Pe tot drumul parcurs nu observasem niciun semn sau manifestare care să ne indice că ceva se produsese în viaţa şi istoria poporului român. La poarta de la intrare, păzită de regulă de un ostaş de la Compania de gardă din Bucureşti şi care cunoştea însemnele tuturor maşinilor palatului, ce purtau simbolul S.R., adică <Serviciul Regal>, acum ne-au întâmpinat şi oprit două santinele echipate şi înarmate ca soldaţii ruşi, cu singura deosebire că vorbeau româneşte şi că pe braţul stâng al uniformei purtau ecusonul Diviziei de panduri <Tudor Vladimirescu>. […]

Din moment ce se oprise camionul, n-a mai fost chip de plecare, nici înapoi, nici înainte. A oprit, ne-a percheziţionat şi de aici ne-a băgat înăuntru, ne-a deschis. Camionul cu care soseam în Bucureşti a fost introdus în cazarmă, însoţit de una din santinelele de la poartă. Aici nu se vedea nici urmă de ofiţer sau ostaş de la gardă. Peste tot mişunau pandurii, ofiţeri şi soldaţi înarmaţi care ne-au legitimat şi percheziţionat pe toţi cei aflaţi în camion. Civilii au fost escortaţi spre biroul administraţiei, iar eu, ca ofiţer, spre cazarma Companiei de gardă. Aici am întâlnit o parte din camarazii mei, ofiţeri din Batalionul de gardă care fuseseră surprinşi de evenimente în acest loc. Toţi erau dezarmaţi şi sub stare de arest în camerele destinate ofiţerilor, iar ostaşii, de asemenea dezarmaţi, erau ţinuţi sub pază în dormitoare. Peste tot domnea o atmosferă grea, apăsătoare.

Pe la ora 20.00 am fost adunaţi în sala de mese toţi ostaşii şi ofiţerii aflaţi în această cazarmă, unde fostul nostru comandant de batalion ne-a comunicat pe un ton sec încheierea misiunii acestui Batalion de gardă regală şi trecerea întregului efectiv de ofiţeri şi ostaşi la dispoziţia Ministerului Apărării Naţionale. După el a vorbit şi un ofiţer din unitatea de panduri ce ocupase Palatul Regal care ne-a avertizat că, deşi sub stare de arest, suntem încă în cadrele armatei şi că orice neexecutare de ordin se pedepseşte aspru.

A doua zi, 31 decembrie 1947, de la ora 10.00 toţi ofiţerii aflaţi în această cazarmă a palatului am fost conduşi sub stare strictă de supraveghere la Comandamentul Militar al Capitalei, unde general Batcu Alexandru, comandantul, ne-a ameninţat iarăşi şi [ne-a cerut] păstrarea disciplinei până ni se va hotărî soarta. La toţi le era frică de noi – deşi eram dezarmaţi – şi căutau să ne ţină cât mai despărţiţi unii de alţii, ca să nu ne putem sfătui şi organiza. Cei care proveneam de la companii din alte localităţi – în cazul meu, Sinaia – am fost îndrumaţi să ne prezentăm în cel mai scurt timp acolo.

În loc de revelionul proiectat a fi [petrecut] în familie, am pornit în bejenie cu trenul, tot spre Sinaia. Ajuns acolo pe 1 ianuarie 1948, comandantul unităţii de panduri care ocupase şi dezarmase Compania de gardă de la Sinaia, un locotenent, mi-a permis cu mare greutate să intru în camera mea. Am fost ţinut arestat la domiciliu, neştiindu-se ce să mai facă cu mine. Am ieşit [numai] la popotă, mi-au dat o singură masă şi restul în cameră. Aici nu am mai găsit niciun ofiţer, toţi fiind arestaţi şi transportaţi în altă parte.

A doua zi, 2 ianuarie 1948, împreună cu un plutonier major sanitar care servea tot la Sinaia, am fost daţi în paza unui subofiţer de panduri care pleca spre Bucureşti cu unul dintre camioanele ce transportase soldaţii panduri la Peleş, în speranţa că acolo vom găsi pe ofiţerii camarazi de la gardă.

Pe data de 3 ianuarie 1948 am ajuns iar la Bucureşti, dar nu mi s-a spus încă unde se află grupul de ofiţeri de la Sinaia şi nici chiar de cei din Bucureşti. Tot în ziua de 3 ianuarie 1948 a apărut în ziarul comunist Scânteia Decretul Înaltului Prezidiu al R.P.R., semnat de Constantin Parhon, preşedinte, şi de Emil Bodnăraş, ministrul Apărării Naţionale, prin care o serie de ofiţeri superiori şi inferiori erau trecuţi în cadrele de rezervă ale Armatei, cu data de 1 ianuarie 1948. Toţi aceşti ofiţeri şi generali – printre care m-am numărat şi eu – erau din Casa militară a Palatului, adjutanţi regali, Batalionul de gardă regală şi Regimentul de gardă călare. Conform secretomaniei comuniste, pentru ca poporul să nu ştie adevărul în acest decret de decapitare profesională a acestor ofiţeri, nu s-a precizat unitatea militară în care au activat sau funcţiile pe care le-au îndeplinit aceştia.”

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1997]