Făuritorii Unirii care au pătimit în temnițele comuniste – astăzi despre Onisifor Ghibu

Articol editat de Radio Resita, 7 noiembrie 2018, 08:28

Este numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912).

Refugiat în București între anii 1914 și 1916, colaborează cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei.

Pentru activitatea intensă pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj, la moarte.

După dezastrul campaniei din 1916, când guvernul s-a retras la Iaşi, Ghibu s-a refugiat şi el în Capitala Moldovei, iar din martie 1917, s-a mutat la Chişinău. Aici, a devenit unul dintre principalii oameni care au lucrat pentru independenţa şi unirea Basarabiei cu România.

A pus bazele Partidului Naţional Moldovenesc, a reorganizat învăţământul basarabean cu predare în română, a lucrat la apariţia ziarului „Ardealul“, primul cu litere latine din Imperiul Rus. Apoi, în 1918, a fost numit secretar general în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. În întreaga perioadă interbelică şi-a dedicat activitatea sferei academice. După instaurarea regimului comunist, a fost izolat în plan universitar, iar în 1945 a fost arestat şi închis la Caracal pentru 222 de zile. A fost rearestat în 1956 şi închis până în 1958

Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, adică 27 de ani după ”epurarea” sa. A continuat să scrie, lăsând la moartea sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică. N-a încetat nici un moment lupta – întotdeauna argumentată, spre a fi greu condamnabilă – cu oficialitățile comuniste, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.