Franța: republică și președinți
Articol editat de Mirabela Afronie, 27 ianuarie 2015, 11:18 / actualizat: 27 ianuarie 2015, 13:02
Franţa a fost, este şi va rămîne patria artelor şi spectacolului. A spectacolului dus pînă la exces, gustat, admirat, aplaudat. Spectacolul fără preţ, de la Moara Roşie la Bulevard!
Scriu acestea, cu gîndul la execuţiile din redacţia săptămînalului satiric, care au generat expandarea unui dispozitiv de securitate impresionant, cu mii de figuranţi, şi la marşul cu actori politici şi milioane de „actori de duminică”. Marşul a fost o iniţiativă a ziariştilor ca idee spontană şi neorganizată formal. S-au autoinvitat actorii politici, fără să întrebe pe nimeni, aşa cum au făcut-o în virtutea obişnuinţei istorice! Aceştia, natural, au deturnat greţos acţiunea civică spontană.
Cînd aproape 100.000 de poliţişti, jandarmi, militari şi agenţi de securitate, cu elicoptere şi blindate încă îi alerga prin jurul Parisului pe fraţii criminali Kouachi, iar cetăţenii Republicii trăiau sub teroare, preşedintele Franţei negocia cu şefa Frontului Naţional invitaţii formale de participare la acest marş al solidarităţii. Am privit întîmpinarea şefilor de stat şi de guvern la Palatul Élysée, cu un François Hollande primind, în capul scărilor, condoleanţele într-o stare cabotin-teatral-afectată.
Dar, Franţa are tradiţia cabotinismului!
Revoluţia franceză a fost timp de un secol evenimentul fondator, referinţa pentru toţi cei care se opuneau unei monarhii. Ea oferea exemplul unui ciclu politic ce angaja un proces constituţionalist, care proclama ştergerea privilegiilor şi o cîrmea spre o Republică pentru a se transforma curînd în dictatură teroristă a unui clan şi în fine a unui om care a sfîrşit prin a cădea în Termidor. Conjuraţia Egalilor a eşuat! Terorismul a triumfat!
A venit anul 1831 în care Louis-Philippe înfiinţează Legiunea Străină, un corp de armată legendar, care a slujit cu credinţă şi devotament interesele Franţei în colonii. De fapt, Coloniile li se datorează Legionarilor! Nu este, însă, tema acestui articol. Ce vreau să spun, însă, este că Franţa i-a „segregat” pe legionari, ori de cîte ori a avut ocazia, asistînd, însă, mîndră când aceştia defilau, în pasul lor tărăgănat, regal, pe acordurile marşului Le Boudin, pe sub Arcul de Triumf. De ce am amintit de Legiune? Pentru simplul motiv că istoria ei tumultoasă pune în evidenţă, poate cel mai bine, caracterul infam şi fanfaron al lui De Gaulle.
Charles de Gaulle a fost numit la 5 iunie 1940 subsecretar de stat la Ministerul Apărării. O zi mai tîrziu a trecut în Anglia de unde, pe 18 iunie 1940, prin BBC, şi-a lansat apelul la rezistenţă. O săptămînă mai tîrziu, el era recunoscut ca şef al Francezilor Liberi, primind dreptul de „parte egală” cu SUA, Marea Britanie şi URSS, deşi Franţa Liberă era doar la… Londra şi în UNELE colonii! Armata acestuia se baza pe 4300 de francezi, din care majoritatea fugiseră împreună cu forţa expediţionară britanică de pe plajele de la Dunkerque, în luna mai. Între aceştia se aflau şi 938 legionari supravieţuitori ai invaziei de la Narvik şi ai exodului din Franţa. Nepotrivirea de caracter între Legiune şi un De Gaulle, care nu şi-a ascuns niciodată animozitatea faţă de ea, a dus la eşecurile din Indochina şi la mii de morţi inutili. Evident, actorul politic avid de voturi spune cu emfază: „nu erau francezi”!
Aroganţa paternalistă şi ambiţia au dus la puciul generalilor, războiul din Algeria şi pierderea coloniilor. Evenimentele ilustrează eşecul autorităţii şefului statului, trădarea francezilor naturalizaţi (picioarele negre) şi, prin plecarea sa de la poutere, scăderea popularităţii, apoi, odată cu discursul de la radio din 30 mai, recîştigarea popularităţii şi revenirea la putere. „Francezi… fac apel la voi… ajutaţi-mă”, le spuse el.
Marele rol la care visează toţi monştrii sacri ai politicii, îl constituie Omul Ilustru. Eroul! Iar francezii au supralicitat această imagine. Toţi preşedinţii Franţei au oscilat, într-un fel sau altul, între fanfaroni şi bufoni naţionali cu vocaţie de trădători.
Ce trebuie remarcat, întorcîndu-mă la atacurile armate asupra săptămînalului Charlie: eşecul integrării coloniştilor, ghetoizarea Hexagonului şi eşecul politicilor multiculturale stau la baza autorecrutării şi radicalizării tinerilor francezi, urmaşi ai emigranţilor din colonii care împărtăşeau valorile şi cultura colonizatorului. Din păcate, colonizatorul a rămas uitîndu-se cabotin-emoţionat peste ochelarii cu rame grele de bagga fără să vadă posibilitatea dialogului cultural, educaţional, economic, social etc. 500 de milioane de euro sînt alocate pentru întărirea forţelor de securitate şi nu pentru integrare. Ei nu sînt francezi! Acelaşi slogan imbecil care a umilit repetat Legiunea Străină.
(Mario Balint)
