[FOTO-AUDIO] In memoriam: Mihai Eminescu-„fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem’’!

„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Articol editat de Radio Resita, 14 iunie 2021, 21:28 / actualizat: 15 iunie 2021, 16:53

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai re’nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!”

Despre Mihai Eminescu, Patriarhul limbii și literaturii române, ridicat la ceruri cu o sută de ani înainte de Revoluția din 1989, se cuvine a vorbi cu simplitatea firească a gestului prin care îi aprindem o lumânare și-i dăm spre pomenire o cană cu apă, așezate peste un ștergar alb cusut cu margini tricolore.

„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are” mărturisea poetul şi dacă privim atent în cotidian, nu vedem vitrine cu cărţile sale, nu există o consacrare a recunoaşterii şi cunoaşterii operei sale, Eminescu este doar prilejul a două sărbători copleşite de ipocrizia unui neam îngenuncheat de alţi aşa zişi idoli ai timpurilor efemere…

“Trăiască naţia! Sus cu dânsa!”… expresia favorită a poetului este vitregită de complexitatea mesajului ei… Expresia ce o folosea Eminescu când saluta pe colegii săi, era Trăiască naţia!, iar când era astfel salutat , răspundea „Sus cu dânsa!”

Această formă de salutare era uzitată la toţi studenţii din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult încât a rămas şi până în zilele de astăzi.

Când îl supăra la vre-o discuţie îi zicea că este o secătură şi numai dacă discuţia era foarte violentă şi adversarul gălăgios şi lipsit de logică izbucnea şi Eminescu şi îi zicea eşti o vită încălţată, sau nu fi vită încălţată, dar aceasta se întâmpla foarte rar, pentru că Eminescu era foarte cuviincios şi prefera să curme discuţia şi să-i întoarcă adversarului spatele , decât să-l înjure.

Mihai Eminescu a văzut lumina zilei pe 15 ianuarie 1850 și a plecat în veșnicie la vârsta de 39 de ani, pe 15 iunie 1889,acum 132 de ani,  în condiţii dubioase şi interpretate diferit,  la ora 3 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. A fost înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu, iar sicriul a fost dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

Cu Mihai Eminescu – „omul deplin al culturii românești” -se naște literatura poetică română sub auspiciile geniului lui și forma limbii naționale, care și-a găsit în poet cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.

Poetul în două limbi, Liubiţa Raichici, cu care ne vom întâlni miercuri,16 iunie la emisiunea Boema, mărturiseşte:

„Nu mi-ar fi frică să susţin canonizarea lui Eminescu, pentru felul exemplar în care şi-a trăit fiinţa naţională, pentru că doar trăind exemplar fiinţa naţională eşti universal.”

Miron Cristea, primul Patriarh al României plecat din scaunul episcopal de la Caransebeș, a realizat prima lucrare academică dedicată marelui poet Mihai Eminescu, în anul 1895, pe atunci fiind Elie Cristea, un tânăr doctorand care  absolvea studiile de filosofie şi filologie modernă la Budapesta cu o teză intitulată: „Eminescu, viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română“. În cuprinsul ei a fost numit pentru prima dată „Luceafărul Poeziei Româneşti“.

Un manifest al unui ierarh cărturar pentru recunoaşterea de către istoria culturii şi a literaturii române a meritelor celui dintâi Patriarh ca eminescolog avant la lettre…

Viaţa lui Eminescu nu este prezentată encomiastic, ci realist. Obiectiv. Nu sunt trecute cu vederea episoadele mai puţin fericite ale poetului. Dar sunt prezentate decent, fără a-i găsi justificări inutile. Specific metodei de lucru a autorului acestei teze este prezentarea unor versuri scrise de Eminescu alături de anumite detalii biografice. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită, unde afirmă despre Eminescu  că „a filtrat şi a scos din limba română esenţa ei de frumuseţe, divinul, inefabilul. Nimeni n-a conjugat, aşa cum a făcut-o el, cuvântul cu gândul şi cu simţirea, făcându-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune. Eminescu ne-a învăţat ce poate limba română şi ce putem fi noi prin «limba noastră».

Se spune adesea că toată lumea ar vrea opera lui Eminescu, dar nu și viața lui… 

Poetul Nichita Stănescu afirma că Eminescu este ,,fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem’’, după opinia sa, Eminescu, a fost un un mare artist,care a făcut ca ’’arta să nască în toți’’.

’’De fapt, Eminescu, el de ce este cel mai iubit și cel mai drag și iată că nu trece o zi într-un fel sau altul să nu-i amintim numele. Pentru că el ne-a ajutat pe toți să ajungem la o înțelegere a ’’Luceafărului’’, la înțelegerea tragică, dar olimpiană a acelui ,’’Nu credeam să învăț a muri vreodată’’, susținea Nichita.

Eminescu-jurnalistul

Nucleul principal al activității de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat timp de șase ani în perioada 1877-1883, la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator, unde în 1880 și 1881 a fost redactor șef. Ocazional a colaborat cu articole politice sau pe teme culturale și la alte reviste sau gazete ale epocii, în perioada 1870-1877 publicând în Albina, Familia lui Iosif Vulcan, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași. Convingerile sale erau în linii mari în acord cu cele ale conservatorilor și în special cu ale fracțiunii junimiste, condusă de P.P. Carp și Titu Maiorescu. Totuși, în articolele sale și-a exprimat adeseori părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste și nemulțumiri din partea unor conservatori. Datorită implicării sale afective în evenimentele politice și datorită conștiinciozității sale în îndeplinirea obligațiilor de redactor, oboseala și dezamăgirile acumulate în cei șase ani au avut o contribuție importantă la declanșarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.

Într-o scrisoare, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacția gazetei Timpul, unde trebuia să transforme în știri fluxul sosit pe telegraful agenției de presă Havas, actualmente Reuters, poetul scria „Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!”. Era perfect conștient că potențialul său creativ se risipește în aceea muncă intelectuală de natură inferioară, el fiind obligat să-și asigure existența și să întrerupă șantierul său spiritual, fiind complet lipsit de resurse materiale și neprimind niciun fel de stipendiere din partea statului român.

Perioada istorică în care Eminescu și-a desfășurat activitatea este cea a domniei regelui Carol I, supranumit „Întemeietorul”, pe care radicalul Eminescu îl poreclise „îngăduitorul”, pentru a-și exprima rezerva față de politica împăciuitoristă cu care regele german încerca să asigure un echilibru politic între toate forțele din cele două mari tabere, conservatoare și liberală. În 1877 începe chiar Războiului de Independență, prima mare conflagrație modernă în care statul român se va alia cu Rusia țaristă împotriva Imperiului Otoman și a unei intense ofensive diplomatice purtată pentru recunoașterea de către puterile europene a independenței și a proclamării regatului. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente și despre protagoniștii lor nu corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor, este firesc să se întâmple așa, din moment ce istoricii au de partea lor avantajul trecerii timpului.

Eminescu şi Banatul de Munte

Teatrul Vechi din Oraviţa, care poartă azi numele lui Mihai Eminescu, este cel dintâi edificiu din spaţiul culturii române actuale ridicat pentru a găzdui montări de spectacole teatrale şi muzicale.

Teatrul este monument de istorie şi arhitectură, organizările construcţiei şi ale faţadei, ale spaţiului interior, butaforia păstrând amprenta barocului târziu sau barocul vienez.

Între 1889-1890 teatrul vechi al Vienei este dezafectat şi demolat astfel că valoarea teatrului din Oraviţa, copie la scara 1/6 a acestuia, sporeşte fiindcă a dobândit şi importanţa modelului care nu mai există. A fost o instituţie europeană pentru că, mai ales până la 1918 dar şi în perioada interbelică sunt foarte multe trupele de teatru şi de muzică de pe continent care vin aici să monteze spectacole.

Teatrul este legat de personalitatea poetului Mihai Eminescu, prezent aici cu trupa de actori Mihail Pascaly din România Vechiului Regat, la sfârşitul lunii august 1868 şi de personalitatea marelui compozitor George Enescu, acela care a concertat aici, la 5 noiembrie 1931.

Patru fotografii cunoscute şi certificate cu Eminescu există până la această dată

Acestea sunt: cea din tinerete, facută la 20 de ani, la Praga, în 1869, de fotograful Jan Tomás, cea extrasă din tabloul Societăţii “Junimea”, datând din 1878 şi realizată de Franz Duschek în Bucureşti, în studioul său de pe strada Franklin, cea de a treia, din studioul lui Nestor Heck de la Iaşi, facută în 1884 si ultima, cea realizata de Jean Bielig la Botoşani, în 1887, cu Eminescu la 37 de ani. Originalul celei de a treia fotografii, din care a fost decupat Eminescu, pentru posteritate, la cererea prietenilor săi cu care s-a fotografiat, îi cuprindea pe profesorul A.C. Cuza, compozitorul Wilhelm Humpel şi poetul Petru V. Grigoriu.

Versiunea publicată prezintă în oval o prelucrare a originalului via Basarabia-Bucovina.Info, fotografiile fiind preluate de la  Memorialul Ipotesti. O altă variantă a fotografiei realizate în tinereţe la Praga îi aparţine unui pictor-fotograf din Iaşi – “Bernhard Brand Pictor si Photographe in Iassy” – dar este vorba de o carte poştală retuşată. Le prezentăm pe toate mai jos urmând se revenim cu o postare despre fotografiile cu familia Eminescu dar şi cele false cu Mihai Eminescu.

.

Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902.

“Întemeiată pe cunoaşterea intimă a reliquiilor lui manuscrise” , dar şi pe alte materiale din “neistovitele depozite ale Bibliotecii”, “integrală; si critică” , ediţia Perpessicius, iniţiată în 1939 sub egida Academiei Române şi încheiată în 1999 (cu volumul XVII – Bibliografia), constituie acel corpus eminescian care reface în detaliu laboratorul creaţiei poetului, luminând multiplele şi complexele faţete ale operei şi vieţii (poezie, proză, dramaturgie, publicistică, documente, corespondenţă), reprezentând aşa cum estima N. Iorga, “un monument naţional” , construit conform principiului că; “ orice rând din Eminescu merită să fie tipărit”.

Urmând acelaşi deziderat, realizarea de către Biblioteca Academiei Române a bazei de date text-imagine conţinând manuscrisele M. Eminescu are drept scop diseminarea informaţiei culturale prin accesul multimedia la manuscrisele cu valoare de tezaur. Proiectul va avea o durată de trei ani, baza de date completându-se pe măsura scanării paginilor de manuscris şi a prelucrării datelor. Astfel, manuscrisele eminesciene vor fi , pentru prima dată, accesibile publicului larg printr-o aplicaţie de tip bibliotecă virtuală.

„Orice lectură nouă din Eminescu ne pune în faţa aceleiaşi dileme: ce ne place din Eminescu, ce primeşte, azi, sensibilitatea noastră postmodernă din acest mare liric apărut într-o epocă în care romantismul european abia se încheiase şi simbolismul îşi anunţase deja prin Baudelaire primele acorduri…
Poezia românească a pornit, într-un chip sau altul, de la Eminescu, chiar şi atunci când s-a îndepărtat de el (cazul simbolismului, cazul Blaga, cazul – mai complex – al inclasabilului Arghezi). Eminescu a devenit un model şi, cu timpul, un mit al spiritualităţii noastre”, afirmă Academicianul Eugen Simion.

Poetul nostru național,  Mihai Eminescu, este o conștiință de cultură deschisă către români cu binecuvântarea cerului pentru a ne închega eternitatea în slova rugăciunii rostită în  viers românesc.

Așa cum am mai afirmat-o, Mihai Eminescu este unul din puţinii Apostoli ai Lui Dumnezeu care se roagă pentru noi în limba română!

Epilog:„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale al unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are”.Mihai Eminescu

POST SCRIPTUM:

”Era în Viena, pe la sfîrşitul lui noiemvrie 1870. Banii se sfîrşise de mult şi se apropia una din acele seri sinistre, unde ştiam că nu vom mînca nimica. Cam pe la şease ore şedeam eu şi tovarăşul meu de locuinţă V. Morariu la fereastră şi ne uitam pe stradă. Îl vedem pe Eminescu şi îl strigăm pe nume… «Of, neamul nevoii! oftă el zîmbind. Ce mizerie, să fiţi şi voi aşa de calici şi tustrei să n-avem o para! Dar mi-a venit o idee strălucită, măi băieţi! Vom mînca împărăteşte în această seara.

 Mergem la Bischoffs-bierhalle în Wipplingerstrasse şi mă aşteptaţi. Puteţi şi mînca, astă seară plătesc eu.» Bucuria noastră nu era mică. Eminescu se depărtă repede de noi zicînd că are să se întîlnească cu cineva… Acolo ne întîlnirăm cu Matei Lupu, coleg de universitate. Era şi el lihnit de foame. Îl introduseserăm în marele mister ce ne aştepta în astă seară şi-l luarăm cu noi. Vorba românului: dar din dar se face Rai…

După două ore intră şi Eminescu şi se aşeză zîmbind lîngă noi… Repede aduse chelnerul tot ce i se poruncise şi începurăm a mînca. Eminescu era foarte bine-dispus, glumea, rîdea, mînca şi bea, iar noi îi ţineam hangul. Odată fiind sătui, ne pusem pe bere. Acu începu o conversaţie animată, al cărei subiect se schimba din minut în minut. Erau trei ore după miezul nopţii cînd ne scularăm să plecăm. Eminescu plăti pentru toată mîncarea şi băutura noastră. Ne îndreptarăm spre casă. Lupu şi Morariu făceau gălăgie, Eminescu fredona cîntecele sale favorite, iar eu mergeam în rînd cu dînşii cu frica în oase, să nu avem conflict cu poliţia… Ne despărţirăm şi ne duserăm la culcat.

Eu şi Morariu am dormit pînă tîrziu, căci era duminică. Baba la care locuiam şi care ne şi servea, mă întrebă ce haine vom îmbrăca azi: eu îi zisei că voi îmbrăca hainele mele cele negre. «Dar ce fel de pantaloni?» întrebă ea. «Cum ce fel de pantaloni? Cei negri» răspunsei. «Domnul voieşte să glumească; doar aţi trimes aseară un bilet prin dl. Eminescu şi aţi cerut pantalonii cei negri, fiindcă aveţi trebuinţă de ei.» Repede am sărit la garderob, dar pantalonii nu erau. Se trezise şi Morariu. Eu eram dintru început supărat, dar apoi ne cuprinse pe amîndoi un rîs de nu ne mai puteam astîmpăra, căci descoperisem taina dărniciei lui Eminescu: mi-a luat pantalonii, i-a vîndut şi ne-a plătit la toţi mîncarea.

Întîlnindu-mă cu el după-amiază în Café Troidl, l-am tras la răspundere. El se omora de rîs şi-mi răspunse cu un aer nevinovat: «Ce eram să fac, eram doar şi eu, şi voi lihniţi de foame». «Dar de ce nu i-ai vîndut pe ai tăi?» «Imposibil. Eu n-am două perechi de pantaloni, mă!» Se strînsese şi ceilalţi colegi din cafenea şi toţi rîdeau de se prăpădeau, dar nu el, ci de mine”.

Surse: Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani. Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, 2013.

(Acad. Eugen Simion, Prefaţa la ediţia EMINESCU – OPERE vol. I-V, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1999-2000).

Versuri Mihai Eminescu – Odă (în metru antic)

Anca Bica Bălălău