Castelul Bran – una dintre cele mai preţioase construcţii din lume

La 19 noiembrie, se împlinesc 646 de ani de la prima atestare documentară a Castelului Bran, în actul regelui maghiar Ludovic cel Mare – Ludovic I de Anjou – prin care acordă locuitorilor Brașovului (Kronstadt – Orașul Coroanei) privilegiul construirii unui castel, iar saşii erau îndemnaţi să contribuie la ridicarea acestuia.

Articol editat de Valentina Adam, 19 noiembrie 2023, 14:34

Situat pe o stâncă abruptă dintre Măgura şi Dealul Cetăţii, ce dispunea de o vedere excepţională spre dealurile învecinate, spre Valea Moeciu şi Ţara Bârsei, castelul a avut, la început atât rolul de vamă – acolo unde se reţinea 3% din valoarea mărfii care intra şi ieşea din Transilvania – , cât şi cel de fortăreaţă la graniţa estică a Transilvaniei, destinată încercării de a opri extinderea Imperiului Otoman.

Castelul Bran se află la circa 30 km sud de Braşov, pe şoseaua ce porneşte din vechiul cartier Bartolomeu şi leagă Braşovul de Câmpulung Muscel.

În anul 1211, Cavalerii teutoni, „Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Hierosolimitanorum“, ordin religios catolic înfiinţat de cruciaţii germani în Palestina, la sfârşitul secolului al XII-lea, primesc de la regele Andrei al II-lea al Ungariei, Țara Bârsei (Terra Borza ori Burzenland – un district denumit astfel după tribul cuman al burcilor). Darul urmărește stabilirea în regiune a teutonilor și apărarea graniței de sud-est a Transilvaniei de cumani și pecenegi.

Teutonii ridică o fortăreaţă la Bran (denumirea turcă a cuvântului „poartă”), însă în anul 1226, ei sunt izgoniţi din regiune.

În perioada 1342 – 1382, Ludovic I, numit cel Mare, din dinastia de Anjou, devine rege al Ungariei. În anul 1343, Basarab I a recunoscut suzeranitatea lui Ludovic cel Mare asupra Valahiei. De atunci încolo, Ludovic I de Anjou a purtat şi titlul de domn al ţării Româneşti (al „Valachiei Transalpine”). Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, a înnoit pe 10 februarie 1355 raportul de supunere faţă de Ludovic I, primind în schimb Banatul de Severin şi protecţia regelui Ludovic.

În acest context istoric, în 19 noiembrie 1377, cancelaria regelui maghiar Ludovic cel Mare – Ludovic I de Anjou – emite, la Zvolen (acum în Slovacia Centrală) un act prin care acordă locuitorilor Brașovului (Kronstadt – Orașul Coroanei) privilegiul construirii unui castel.

Documentul îi îndeamnă pe sașii (de la termenul Sachsen – populație de origine germană venită în Transilvania în secolul al XII-lea) din întreaga regiune a Brașovului să participe la construcția castelului Bran, inițial denumit Dietrichstein sau Törzburg în limba germană, Törcsvár în maghiară și Turciu în română. Locul ales pentru construcţie era situat pe o stâncă abruptă dintre Măgura şi Dealul Cetăţii, ce dispunea de o vedere excepţională spre dealurile învecinate, spre Valea Moeciu şi Ţara Bârsei.

Trebuie spus că textul documentului din 1377 cu privire la o „nouă cetate de piatră”, care precizează şi că „pădurea a fost tăiată în lung şi în lat pentru a se putea ridica o nouă cetate“, permite deducţia că fortificaţia de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniţă mai veche, o cetate, probabil construită din lemn, care a fost ridicată de cavalerii teutoni între anii 1211-1225, atribuită magistrului Theodorikus şi supusă jurisdicţiei comitatului regal de Alba Iulia. Însă acest raţionament se află încă în dezbaterea intensă a istoricilor.

În anul 1388, după 11 ani de la actul lui Ludovic I de Anjou, era încheiată construcţia castelului, care avea atât rolul de vamă – reţinea 3% din valoarea mărfii care intră şi iese din Transilvania – , cât şi cel de fortăreaţă, având la bază forma unui patrulater neregulat, situată la graniţa estică a Transilvaniei şi destinată încercării de a opri extinderea Imperiului Otoman.

Castelul Bran era locuit de soldaţi – de profesie mercenari -, iar castelanul Branului era ales de către rege, de regulă din rândul sașilor, rolul său fiind din ce în ce mai important în istoria Transilvaniei, la sfârșitul secolului al XV-lea, comandantul castelului ajungând să dețină și titlul de vice-voievod al Transilvaniei.

În anul 1395, Sigismund de Luxemburg, împărat german şi rege al Ungariei, a folosit castelul Bran ca bază strategică pentru o incursiune în Ţara Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său.

În anul 1407, Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) şi Bologa, pentru a se putea retrage aici în caz de atac al turcilor, Branul aflându-se sub autoritatea Ţării Româneşti până în anul 1419, când după moartea voivodului, instabilitatea politică din Țara Românească îl determină pe Sigismund să preia castelul și să îl încredinţeze principilor Transilvaniei.

În anul 1427, castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Braşovului în cea a Coroanei Ungariei, care a finanţat lucrările de fortificare şi de extindere.

În anul 1441, turcii întreprind o incursiune în Transilvania, dar Iancu de Hunedoara îi înfrânge la Bran. Iancu, principe al Transilvaniei, are nevoie de sprijinul sașilor la graniță și reîntărește privilegiile acordate locuitorilor Brașovului de Mircea cel Bătrîn și de Sigismund.

Vlad Ţepeş, însărcinat de principii Transilvaniei cu rezistența antiotomană la graniță, este aliat cu Branul și Brașovul în timpul primei sale domnii (1448) și în perioada de până la cea de-a doua domnie. Cu toate acestea la începutul anului 1459, în timpul celei de-a doua domnii (1456 – 1462), armata sa trece prin Bran și atacă Braşovul pentru a rezolva un conflict dintre domnitorul Ţării Româneşti şi saşii care cereau taxe vamale tot mai mari şi îl susţineau pe oponentul său la tron. Vlad Ţepeş arde suburbiile oraşului şi omoară sute de saşi, provocând comunitatea săsească să se răzbune şi să-l zugrăvească în cronici ulterioare drept un tiran extrem de sângeros. Momentul avea să contribuie la crearea multor legende, care aveau să aducă, peste ani, o faimă remarcabilă Castelului Bran.

În 1498, cetatea Branului a fost închiriată de regalitatea maghiară către Scaunul Braşovului, saşii din oraş plătind 1000 de florini pentru dreptul de folosinţă asupra castelului, inclusiv a vămii, pentru zece ani.

În anul 1535, potrivit călătorilor străini care au trecut pe aici, cetatea avea deja trei turnuri de apărare: nord, est şi vest, iar intrarea în incinta castelului se făcea printr-o scară mobilă. De asemenea, fortificaţia cuprindea şi două ziduri aflate în vale, care împreună cu castelul închideau trecătoarea.

În anul 1541, otomanii cuceresc regatul ungar, însă chiar şi după acest moment, contractul de folosinţă a castelului este prelungit succesiv.

În anul 1622, cetatea a suferit modificări importante, inclusiv adăugarea turnului de sud, după planurile principelui Gabriel Bethlen.

La 25 aprilie 1651, brașovenii reușesc să încheie cu principele Gheorghe Rackoczi al II-lea, un act de vânzare-cumpărare a castelului.

Deşi în anul 1687, Transilvania devine parte a Imperiului Habsburgic, în anul 1691, Diploma Leopoldină reconfirmă privilegiile oferite de principii Transilvaniei, inclusiv vânzarea castelului.

Între anii 1883 şi 1886, acoperişul Castelului Bran a fost îmbrăcat cu ţiglă.

În 1920, Consiliul Orăşenesc Braşov a donat castelul Reginei Maria a României, în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia sa la înfăptuirea Marii Uniri, edificiul devenind reşedinţă regală.

În perioada 1920 – 1929, Castelul Bran a trecut prin cele mai importante lucrări de restaurare, sub conducerea arhitectului curţii regale, Carol Liman, în această perioadă edificiul pierzând tot mai mult din aspectul său strategic, primind, în schimb, funcţionalităţi rezidenţiale. Stilurile neoclasic şi eclectic, prezente în ţara noastră la început de secol XX, la care se adaugă elemente romantice, se pot identifica în concepţia de restaurare a lui Carol Liman.

Principalele lucrări realizate erau mansardarea podului – crearea celui de-al IV-lea nivel -, care este placat în exterior cu lemn, după model bavarez, se adaugă două turnuri interioare, unul pentru casa scării, iar celălat lângă turnul de sud, pentru băi, iar vechile camere devin saloane, apartamente pentru familia regală sau pentru musafiri.

În anul 1937, în vechea fântână săpată în curtea interioară a castelului, la o adâncime de 57 de metri, pentru asigurarea apei potabile, s-a montat un lift electric, iar la baza fântânii a fost săpat în stâncă, un tunel orizontal care asigura legătura cu exteriorul castelului.

La moartea Reginei, în 1938, castelul a fost moştenit de către fiica sa preferată, principesa Ileana, care era căsătorită cu un membru al fostei familii imperiale de Habsburg.

După 1948, Castelul Bran a fost naţionalizat şi a intrat în proprietatea statului român. Castelul a fost deschis vizitelor publice începând cu 1956, fiind amenajat ca muzeu de istorie şi artă feudală.

În 1987, castelul intră în ample lucrări de restaurare, finalizate abia în anul 1993, când este redeschis ca muzeu şi reintră, astfel, în circuitul turistic.

În anul 2000, Castelul Bran a fost revendicat de Arhiducele Dominic de Habsburg şi de surorile sale, Maria Magdalena Holzhausen şi Elisabeth Sandhofer, moştenitorii principesei Ileana, de la care castelul fusese în 1948 trecut în proprietatea statului.

La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moştenitorilor din familia de Habsburg. Cu toate acestea, statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra tranzitoriu şi în următorii trei ani, până la 18 mai 2009. Înaintea retrocedării, Ministerul Culturii a dispus mutarea colecţiilor aparţinând statului român de la Castelul Bran la Vama Medievală.

1 iunie 2009 reprezintă data redeschiderii oficiale a Castelului Bran, aflat pe deplin în posesia moştenitorilor Principesei Ileana.

Pentru a putea redeschide muzeul, familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecţia personală.

În prezent, în muzeul de patru etaje sunt expuse colecţii de mobilier, costume, arme şi armuri, iar Domeniul Bran cuprinde, de asemenea, Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului şi Casa Principesa Ileana.

Arhitectura interioară a castelului este impresionantă, fiind de remarcat pereţii tencuiţi, pavimentul de cărămidă, tavanele de lemn şi bolţile de piatră, într-o combinaţie entuziasmantă. Ferestrele sunt săpate în zidurile groase construite din piatră de stâncă şi bolovani de râu.

Prin curte se accede la primul etaj, pe o scară cu trepte de stejar şi cu boltire semicilindrica.

Prima încăpere care se vizitează este sala armelor, unde este de remarcat o armură de cal incompletă datând din secolul al XVI-lea. Impresionează, de asemenea, basoreliefurile uşilor şi ancadramentele acestora.

Mai departe, se urcă, pe o scară extrem de îngustă, săpată în rocă, spre sala de muzică, decorată cu mobilier în stilul renaşterii italiene şi germane, unde pot fi admirate lăzi florentine din secolul al XV-lea.

Din sala de muzică se ajunge în logia de la etajul al III-lea, cu paviment de caramidă şi bolţi cu contururi remarcabile, de unde se poate admira, în toată splendoarea ei, curtea interioară, cu frumoasa fântână aflată în centru.

De aici se poate urca, pe nişte trepte de lemn, la nivelul al patrulea, de unde se poate admira o panoramă a defileului râului Turcu, precum şi serpentinele de la Fundata spre Rucăr.

După ieşirea din castel, în parcul muzeului se poate vizita secţia etnografică în aer liber, un Muzeu al Satului Brănean, care prezintă un număr mare de construcţii originale din zonă, case de locuit, anexe gospodareşti pastorale, ateliere şi instalatii meşteşugăreşti specializate.

Deşi Castelul Bran nu are absolut nicio legătură cu domnitorul Vlad Ţepeş – decât, poate prin prisma a câteva campanii de pedepsire a negustorilor germani din Braşov, duse prin Pasul Bran, împotriva celor care refuzau să i se supună şi să plătească dările către scaun rezultate din comerţ -, în anul 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker, publica o carte despre povestea contelui Dracula, iar castelul descris de autor seamănă izbitor de mult cu Branul, cu toate că Stoker nu a vizitat niciodată Castelul Bran şi nici România. Povestea sa fascinantă a schimbat, însă, radical imaginea României, ţara noastră fiind văzută de mulţi turişti străini ca fiind patria lui Dracula – un vampir în vârstă de secole, un conte transilvan, stăpân al unui castel ridicat undeva pe vârf de stâncă înaltă, de unde străjuie valea râului şerpuind prin Principatul Transilvaniei – , iar pe Vlad Ţepeş ca un soi de fiinţă feroce care se hrăneşte cu sânge uman. Ofensatoare sau nu, imaginea a devenit brand de ţară, iar atracţia pentru turişti – extrem de puternică – nici nu mai poate fi comentată.

Construcţie impunătoare şi rece, Branul este poziţionat strategic pe o stâncă în mijlocul pădurii, şi aminteşte de sălaşul contelui Dracula, aşa cum l-a zugrăvit vizual  regizorul Francis Ford Coppola în celebra ecranizare din anul 1992, Bram Stoker’s Dracula.

În fine, să spunem că valoarea de piaţă a castelului se situează undeva în jurul a 150 de milioane de euro, fiind clasat de Forbes ca al doilea cel mai scump castel din lume.

Rador: Fotografii din arhiva personală, august 2010, august 2017