In memoriam, Florian Pittiș

„Ce vrei tu să fii când vei fi mare? Fericit” , povestea John Lennon unul dintre mentorii celui pe care îl comemorăm astăzi, la 16 ani de la plecare, Florian Pittiş.

Articol editat de Anca Bălălău, 5 august 2023, 19:19

„Oamenii dețin puterea. Tot ce trebuie să facem este să trezim puterea în oameni”…Puterea de a nu-i uita pe cei care nu mai sunt printre noi. Ei, cei plecați, colorează anotimpurile vieții noastre, prin florile de mai, prin razele soarelui de vară, ne plâng trist în amurg de toamnă și ne pun flori de gheață peste ceața inimilor ca un colind ce ne caută an de an…Ce ice nu mai sunt îl văd pe Dumnezeu de aproape și ne rostesc iubirea sub ocrotirea Lui…

Pe 5 august 2007, la ora 15:15, Florian Pittiș pleca undeva numai de el știut… A luat atunci cu el zestrea lui din care ne-a îmbogățit aici pe pământ, undeva printre personajele interpretate de el îl găsim prin cotloanele minții fie ca pe un Feste, cel mai înțelept și mai trist bufon din comediile shakespeareene- interiorizat, cu straturi de semnificații, elaborat cu precizie în gest, privire și cântec, fiindcă știe tot ce se poate ști despre noroc și soartă, sau ca pe etericul Ariel din „Furtuna” – incitant și răscolitor, jucându-se frumos prin Cerurile nemuririi sale.

“Cel mai frumos din oraşul acesta”, parafrazând titlul poeziei lui Radu Stanca, pe care o recita într-un mod greu de imitat, Florian Pittiș a fost un om de radio, un actor, de asemena, de mare înălţime, deci o personalitate complexă cum România nici nu ştiu dacă a mai avut aşa ceva… dar timpul n-a mai avut răbdare, l-a luat dintre noi, n-a spus la nimeni de durerile lui, de problemele lui, pur şi simplu aşa a fost să fie, a plecat…

Născut pe 4 octombrie 1943, Florian Pittiş a fost singurul fiu al unui pilot aviator, Nicolae Pitiş, comandant de escadrilă şi al Anei Pitiş, secretară de şcoală, casnică şi apoi croitoreasă, cea care ”semănând cu Danielle Darieux”, dorise – dar familia nu-i permisese – să devină actriţă.
Datorită mamei, Florian Pittiş a apărut pe scena unui teatru la vârsta de 4 ani, când mama sa l-a înscris în spectacolul „Congresul puştilor“, de Saşa Georgescu şi I. Avian. Juca rolul „Ciuculeţ“, un scurt act dramatic cu un băieţandru care avea un câine bolnav, supărat pe prietenii lui care nu veneau să-l vadă. A fost momentul declanşator care i-a decis viitorul.

Avangardist, rafinat și o adevărată enciclopedie, era amfitrionul celor mai inedite mărturisiri, era jovial şi autoritar într-un mod firesc ce ne încânta…
Puțină lume știe că a fost respins la admiterea la IATC (actuala Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti). A fost nevoit să o ia de la zero, urmând cursurile de la Politehnica din Bucureşti pentru un an. Timp suficient ca să se pregătească mai bine pentru admiterea din anul următor, fiindcă Pittiş a fost respins pentru că avea un „r“ prea puternic, ce a fost considerat defect de dicţie. Eşecul nu l-a descurajat, astfel că a luat lecţii susţinute de dicţie

Pentru că-şi dorea să devină actor, în timpul studenţiei la Politehnică, Florian Pittiş şi-a găsit de muncă la Teatrul Bulandra. A lucrat, fără plată, ca electrician. Dirija reflectorul de urmărire în timpul repetiţiilor şi spectacolelor, seară de seară. Experienţa din culise s-a dovedit a fi cea mai bună meditaţie primită înainte de noul examen de admitere. A văzut de 236 de ori „Cum vă place“, spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei, şi, doar!, de 128 de ori „Sfânta Ioana“ al aceluiaşi regizor. Ştia replicile pe dinafară ale tuturor actorilor. Atunci s-a molipsit definitive de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: acela de a-ţi trăi orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă.

„Domnul Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor «indispensabil»: «Vrei sa joci în Cum vă place?». Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină – el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul. Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa. Apoi, ca director, m-a şi angajat. Prima mea replică rostită pe scena Teatrului Bulandra în calitate de actor angajat a fost «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare»“, îşi amintea Florian Pittiş într-un interviu din anii ’90. Aşa a ajuns la teatru, încercând şi a doua oară, terminând studiile ca şef de promoţie, la clasa lui Radu Beligan.

Florian Pittiş a recitat dumnezeieşte, a cântat, a jucat în filme, a interpretat roluri ce nu se pot uita. Pe la jumatatea anilor ’70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian Pittiş şi Dan Tufaru, sub bagheta marelui dispărut la cutremurul din 1977 Alexandru Bocăneț, însenina şi înviora la TV, serile monotone ale românilor. Acele momente de aur din istoria televiziunii române se pot revedea cu multă placere, astăzi, toți patru fiind dispăruți dintre noi.

Din anul 1992 a făcut parte din formația Colibri. A semnat cronică muzicală în diverse publicații, iar în anul 1998 a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, urmând ca apoi să devină redactor-șef al postului de radio Radio 3net, ce emite exclusiv pe Internet unde și-a preluat postul la 1 decembrie 1998.

„Eu cred în adevăratul nostru tineret, în acei copii care nu sunt dispuşi să ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la şcoală sau acasă, care învaţă pentru că trebuie să înveţe, pentru că, oricum, în viaţă se vor lovi de diverse probleme şi vor profita de acele elemente de bază – în formarea lor – pe care le oferă şcoala. Aşa încât eu îmi propun să le ofer tinerilor români «cultura în recreaţie»“, astfel prezenta Florian Pittiş postul Radio3Net, lansat pe 16 noiembrie 2004

„Motzu” şi echipa sa, din care făceau parte, în acel an, 10 angajaţi şi 10 colaboratori, au pornit astfel în descoperirea unui tărâm neexplorat pe atunci în România.
La festivitatea de lansare, Florian Pittiş a renunţat la unele din şuviţele sale rebele, aşa că, în loc de panglică de inaugurare, i-a fost tăiat părul. După ce s-a negociat cât de mare să fie „pierderea”, Ducu Bertzi a făcut onorurile.

A adus o contribuție notabilă în popularizarea muzicii pop-rock prin realizarea unor emisiuni radiofonice în cadrul seriei Pittiș Show. A rămas în memoria românilor vocea de la Teleenciclopedia și un mare fan al echipei Rapid, dar și cel care nu mai dădea autografe după ce John Lennon a fost împușcat de un dezaxat care-i ceruse un autograf.

„Vorba lui Bob Dylan, nu ştiu cum se face că în fiecare zi mă scol tot astăzi“, spunea „Moţu“. Cu deviza asta-n suflet, şi-a dedicat cei 64 de ani trăiţi pasiunilor sale: a fost actor, regizor, traducător, rocker şi folkist, iubitor de poezie, rapidist pătimaş şi realizator de radio.

Florian Pittiş ştia care e cea mai potrivită definiţie care să-i fie scrisă pe mormânt. Un mesaj modest, fără prea multe pretenţii, autentic, la fel cum şi-a purtat blugii şi părul. Inspiraţia i-a venit citind necrologul unui chitarist celebru, în revista sa preferată, „Rolling Stone“.

Despre chitaristul respectiv scria că a trăit în aşa fel, încât cel mai frumos lucru care se poate spune despre el pe mormânt e doar acesta:
«S-a născut, a cântat la chitară, a murit». Acelaşi lucru ar putea să fie spus şi despre mine: s-a născut, a trăit în sensul deplin al cuvântului – sau a încercat să trăiască! –, a murit“, povestea Florian Pittiş în emisiunea „Travelling circular“ la Televiziunea Română.

Florian Pittiş, dacă ar trăi, sunt convinsă că ar fi recunoscut pe stradă şi de tinerii de azi drept rockerul care a insistat că nu contează cât de lung ai părul – el purtând plete, fără negocieri, încă din 1970 când era interzis. Spiritul de frondă în faţa regimului comunist s-a menţinut şi în epoca postdecembristă şi încă îşi păstrează valabilitatea. Acesta a fost Pittiş, omul care a înţeles rockul cum puţini români îl mai înţeleg şi a fost un adevărat profesor pentru generaţii întregi.

John Lennon şi Bob Dylan au fost cei doi stâlpi pe care s-a sprijinit templul muzical al lui Florian Pittiş. În septembrie 1981, a început seria „Poezia muzicii tinere“, un spectacol care vorbea despre succesele The Beatles, amestecate cu poezie şi muzică. „Aşa am încercat să fac: să dovedesc că muzica rock, atât de iubită de tineri, nu este un simplu divertisment, făcut să-ţi intre pe o ureche şi să-ţi iasă pe alta, este o muzică menită să-i facă pe oameni să reflecteze“, declara în revista „Teatrul“ din 1984, despre raţiunea acestui spectacol.

Mai târziu, în 2007, venea cu alte completări: „Eu nu m-am considerat niciodată muzician sau cîntăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul meu. Am reuşit să strîng în casă o adevărată avere: discuri, casete-video, casete-audio,ulterior şi CD-uri. Acesta e motivul pentru care am şi făcut acel celebru spectacol, «Poezia muzicii tinere». Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat“.

L-a jucat pe Laertes, în „Hamlet“-ul regizat de Alexandru Tocilescu, cu aceeaşi dedicare cu care a recitat „Sunt tânăr, doamnă“, poezia lui Mircea Dinescu. A tradus şi a cântat melodiile lui Bob Dylan şi a ţinut conferinţe despre profunzimea versurilor lui Leonard Cohen.
Şi sfârşitul nu-i aici. Vocea Teleenciclopediei, a celor mai cunoscute cântece folk româneşti, dar şi vocea din peluza echipei de fotbal Rapid, Florian Pittiş a rămas în memoria colectivă ca artistul perfecţionist, a cărui calitate de glorie a fost „contează cât şi cum gândesc“.

Astăzi ne gândim la el cu tristețe, cu dor, cu nostalgie. Somn lin, Maestre! “Totul va fi bine în final. Dacă nu e bine, nu e final”… spunea John Lennon şi cum nu e bine fără dumneata, Florian Pittiş, nu e nici final…
Sfârşitul nu-i aici…

Surse-Revista Teatrul

Foto Rador