Mihai Eminescu -134 de ani de la moarte

“Trăiască naţia! Sus cu dânsa!” era salutul ultimului romantic al poesiei româneşti. „Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale al unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are” mărturisea Mihai Eminescu, poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română, de la a cărei urcare în veşnicie s-au împlinit azi 134 de ani.

Articol editat de Anca Bălălău, 15 iunie 2023, 08:22

Despre Mihai Eminescu, patriarhul limbii și literaturii române, ridicat la ceruri cu o sută de ani înainte de Revoluția din 1989, se cuvine a vorbi cu simplitatea firească a gestului prin care îi aprindem o lumânare și-i dăm spre pomenire o cană cu apă, așezate peste un ștergar alb cusut cu margini tricolore. Miron Cristea, primul Patriarh al României plecat din scaunul episcopal de la Caransebeș, a realizat prima lucrare academică dedicată marelui poet Mihai Eminescu, în anul 1895, pe atunci fiind Elie Cristea, un tânăr doctorand care absolvea studiile de filosofie şi filologie modernă la Budapesta cu o teză intitulată: „Eminescu, viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română“. În cuprinsul ei a fost numit pentru prima dată „Luceafărul Poeziei Româneşti“.
Un manifest al unui ierarh cărturar pentru recunoaşterea de către istoria culturii şi a literaturii române a meritelor celui dintâi patriarh ca eminescolog avant la lettre.

Viaţa lui Eminescu nu este prezentată encomiastic, ci realist. Obiectiv. Nu sunt trecute cu vederea episoadele mai puţin fericite ale poetului. Dar sunt prezentate decent, fără a-i găsi justificări inutile. Specific metodei de lucru a autorului acestei teze este prezentarea unor versuri scrise de Eminescu alături de anumite detalii biografice. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită, unde afirmă despre Eminescu că „a filtrat şi a scos din limba română esenţa ei de frumuseţe, divinul, inefabilul. Nimeni n-a conjugat, aşa cum a făcut-o el, cuvântul cu gândul şi cu simţirea, făcându-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune. Eminescu ne-a învăţat ce poate limba română şi ce putem fi noi prin «limba noastră».
Se spune adesea că toată lumea ar vrea opera lui Eminescu, dar nu și viața lui…

’’De fapt, Eminescu, el de ce este cel mai iubit și cel mai drag și iată că nu trece o zi într-un fel sau altul să nu-i amintim numele. Pentru că el ne-a ajutat pe toți să ajungem la o înțelegere a ’’Luceafărului’’, la înțelegerea tragică, dar olimpiană a acelui ,’’Nu credeam să învăț a muri vreodată’’, susținea Nichita.

Eminescu-jurnalistul

Nucleul principal al activității de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat timp de șase ani în perioada 1877-1883, la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator, unde în 1880 și 1881 a fost redactor șef. Ocazional a colaborat cu articole politice sau pe teme culturale și la alte reviste sau gazete ale epocii, în perioada 1870-1877 publicând în Albina, Familia lui Iosif Vulcan, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași. Convingerile sale erau în linii mari în acord cu cele ale conservatorilor și în special cu ale fracțiunii junimiste, condusă de P.P. Carp și Titu Maiorescu. Totuși, în articolele sale și-a exprimat adeseori părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste și nemulțumiri din partea unor conservatori. Datorită implicării sale afective în evenimentele politice și datorită conștiinciozității sale în îndeplinirea obligațiilor de redactor, oboseala și dezamăgirile acumulate în cei șase ani au avut o contribuție importantă la declanșarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.

Într-o scrisoare, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacția gazetei Timpul, unde trebuia să transforme în știri fluxul sosit pe telegraful agenției de presă Havas, actualmente Reuters, poetul scria “Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!”. Era perfect conștient că potențialul său creativ se risipește în aceea muncă intelectuală de natură inferioară, el fiind obligat să-și asigure existența și să întrerupă șantierul său spiritual, fiind complet lipsit de resurse materiale și neprimind niciun fel de stipendiere din partea statului român.

Perioada istorică în care Eminescu și-a desfășurat activitatea este cea a domniei regelui Carol I, supranumit “Întemeietorul”, pe care radicalul Eminescu îl poreclise “îngăduitorul”, pentru a-și exprima rezerva față de politica împăciuitoristă cu care regele german încerca să asigure un echilibru politic între toate forțele din cele două mari tabere, conservatoare și liberală. În 1877 începe chiar Războiului de Independență, prima mare conflagrație modernă în care statul român se va alia cu Rusia țaristă împotriva Imperiului Otoman și a unei intense ofensive diplomatice purtată pentru recunoașterea de către puterile europene a independenței și a proclamării regatului. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente și despre protagoniștii lor nu corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor, este firesc să se întâmple așa, din moment ce istoricii au de partea lor avantajul trecerii timpului.

Eminescu şi Banatul de Munte

Teatrul Vechi din Oraviţa, care poartă azi numele lui Mihai Eminescu, este cel dintâi edificiu din spaţiul culturii române actuale ridicat pentru a găzdui montări de spectacole teatrale şi muzicale.
Teatrul este monument de istorie şi arhitectură, organizările construcţiei şi ale faţadei, ale spaţiului interior, butaforia păstrând amprenta barocului târziu sau barocul vienez.
Între 1889-1890 teatrul vechi al Vienei este dezafectat şi demolat astfel că valoarea teatrului din Oraviţa, copie la scara 1/6 a acestuia, sporeşte fiindcă a dobândit şi importanţa modelului care nu mai există. A fost o instituţie europeană pentru că, mai ales până la 1918 dar şi în perioada interbelică sunt foarte multe trupele de teatru şi de muzică de pe continent care vin aici să monteze spectacole.
Teatrul este legat de personalitatea poetului Mihai Eminescu, prezent aici cu trupa de actori Mihail Pascaly din România Vechiului Regat, la sfârşitul lunii august 1868 şi de personalitatea marelui compozitor George Enescu, acela care a concertat aici, la 5 noiembrie 1931.
Patru fotografii cunoscute şi certificate cu Eminescu există până la această dată. Acestea sunt: cea din tinerete, facută la 20 de ani, la Praga, în 1869, de fotograful Jan Tomás, cea extrasă din tabloul Societăţii “Junimea”, datând din 1878 şi realizată de Franz Duschek în Bucureşti, în studioul său de pe strada Franklin, cea de a treia, din studioul lui Nestor Heck de la Iaşi, facută în 1884 si ultima, cea realizata de Jean Bielig la Botoşani, în 1887, cu Eminescu la 37 de ani. Originalul celei de a treia fotografii, din care a fost decupat Eminescu, pentru posteritate, la cererea prietenilor săi cu care s-a fotografiat, îi cuprindea pe profesorul A.C. Cuza, compozitorul Wilhelm Humpel şi poetul Petru V. Grigoriu.
Versiunea publicată prezintă în oval o prelucrare a originalului via Basarabia-Bucovina.Info, fotografiile fiind preluate de la Memorialul Ipotesti. O altă variantă a fotografiei realizate în tinereţe la Praga îi aparţine unui pictor-fotograf din Iaşi – “Bernhard Brand Pictor si Photographe in Iassy” – dar este vorba de o carte poştală retuşată. Le prezentăm pe toate mai jos urmând se revenim cu o postare despre fotografiile cu familia Eminescu dar şi cele false cu Mihai Eminescu.

Scurtă biografie:

Mihai Eminescu (Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.
Anii copilăriei îl regăsesc la Botoşani şi Ipoteşti, unde are parte de libertate totală în mijlocul naturii.

Între anii 1858-1860, a urmat clasele a III-a şi a IV-a la „National Hauptschule” din Cernăuţi, apoi, în perioada 1860-1863, este înscris la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, unde repetă clasa a II-a, iar la 16 aprilie 1863 părăseşte definitiv cursurile, deşi era foarte bun la învăţătură.
În anul 1864, Mihai solicită Ministerului Învăţământului din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier, însă este refuzat. În acelaşi an, la 5 octombrie, intră ca practicant la Tribunalul din Botoşani, şi, mai apoi devine copist la comitetul permanent judeţean, în aceeaşi perioadă „pribegind” alături de Trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, prin diferite spectacole şi turnee.

În 11 martie 1865, tânărul Eminovici primeşte paşaport pentru trecerea în Bucovina, apoi este ţinut în gazdă la profesorul său Aron Pumnul, fiind şi îngrijitor al bibliotecii acestuia.
Un an mai târziu, la 12 ianuarie, după trecerea la cele veşnice a lui Aron Pumnul, este tipărită o broşură dedicată acestuia, în care Eminovici semnează una din poezii, „La moartea lui Aron Pumnul”.
În 25 februarie, publică în revista „Familia”, poezia „De-aş avea…”, sub numele de Mihai Eminescu, pe care poetul l-a adoptat, de aici înainte.
La 16 iulie 1866, aceeaşi revistă îi publică poezia „Din străinătate”, urmată de noi creaţii ale poetului care văd lumina tiparului – „Speranţa”, şi „Misterele nopţii”.

În august participă la adunarea anuală a „Astrei”, apoi ajunge la Bucureşti, unde intră, ca sufleur şi copist, în trupa lui Iorgu Caragiale, cu care merge în turnee la Brăila, Galaţi sau Giurgiu.
În anul 1868, devine sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care cuprindea actori de la mai multe teatre, şi cu care Eminescu merge în turnee la Braşov, Sibiu şi Timişoara.
În acest periplu îl cunoaşte pe Iosif Vulcan, care îi publică poeziile „La o artistă” şi „Amorul unei marmure”, în „Familia”, apoi se stabileşte la Bucureşti, unde îl cunoaţşte pe I. L. Caragiale şi este angajat ca sufleur şi copist al Teatrului Naţional.

La 1 aprilie 1869 întemeiază, alături de alţi tineri creatori, cercul literar „Orientul”, care avea ca preocupare culegerea de poezii populare şi documente referitoare la istoria ţării, lui Eminescu fiindu-i repartizată culegerea de texte şi documente din regiunea Moldovei.
Eminescu, pribeag până atunci, se împacă cu familia, după ce tatăl său îi promite sprijin pentru a urma cursuri universitare la Viena, iar la 2 octombrie, se înscrie la Facultatea de filosofie ca simplu auditor, fiindcă nu avea diploma de bacalaureat.
Este mediul în care îi cunoaşte pe Ioan Slavici, împreună cu care activează, alături de tineri din Transilvania şi Bucovina, în societatea studenţească „România jună”. În această perioadă, pe lângă setea de cultură şi activitatea literară, abordează şi probleme precum situaţia politică a românilor şi a altor naţionalităţi conlocuitoare din Austro-Ungaria, mărturie în acest sens fiind articolele acide publicate în „Federaţiunea”. La 15 aprilie 1870 publică în revista „Convorbiri literare”, poezia „Venere si Madonă”, iar la 15 august, „Epigonii”.

La 8 aprilie 1871, „România jună” îşi alege conducerea, Slavici devenind preşedinte, iar Eminescu, bibliotecar.
La 15 august are loc serbarea de la Putna, în jurul mormântului lui Ştefan cel Mare, prilej pentru Eminescu să-şi revadă locurile copilăriei.
În toamnă, după exacerbarea unor opinii contradictorii în cadrul „României june”, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Este momentul în care Titu Maiorescu scrie despre meritele literare ale lui Eminescu, el fiind caracterizat ca „poet în toată puterea cuvântului”.

Anul 1872 este dominat de periplul la Viena, de publicarea altor creaţii ale sale – „Înger şi Demon” şi „Floare albastră” şi de plecarea la Berlin, unde se înscrie la Universitate, pentru a studia filosofie, istorie, economie şi drept. Pentru a se putea întreţine, este angajat la consulatul român de la Berlin, condus de Teodor Rosetti, care avea să îi asigure, mai apoi, o mărire de salariu, pentru a susţine, pe mai departe, şederea sa la Berlin.
În această perioadă, Eminescu începe să prelucreze crâmpeie din foloclorul românesc, iar activitatea sa creatoare va avea ca finalitate „Călin” şi, mai ales, capodopera „Luceafărul”.

Între 17 ianuarie şi 7 mai 1874, Eminescu poartă o corespondenţă consistentă cu Titu Maiorescu, care îi sugera poetului să-şi obţină doctoratul în filosofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi, însă Eminescu abandonează acest demers, se întoarce în ţară şi este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi.
În acelaşi timp, Eminescu predă lecţii de logică la Institutul academic, în locul lui Xenopol, iar „Convorbiri literare” îi publică „Împărat şi proletar”.
În anul următor, Eminescu propune spre achiziţionare, într-un raport datat 6 martie şi adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, o listă consistentă de tipărituri şi manuscrise vechi.

La 1 iulie 1875, Eminescu este numit revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui.

La 14 martie 1876, în cadrul prelegerilor publice ale „Junimii”, susţine conferinţa „Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, apoi redactează un raport elogios asupra activităţii didactice a lui Creangă, destinat ministerului Învăţământului, iar marele nostru povestitor devine membru în „Junimea”.
După schimbarea guvernului, un raport adresat Ministerului Învăţământului cere ca Eminescu să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase”, în vremea în care activa ca bibliotecar, însă Parchetul din Iaşi decide clasarea cauzei.
În perioada următoare, Eminescu primeşte postul de corector şi redactor la gazeta „Curierul de laşi” – unde a redactat numeroase rubrici, fără semnatură – şi frecventează cu regularitate Bojdeuca lui Creangă. De asemenea, publică cronici teatrale în legatură cu spectacolele la care asistă şi vizitează în dese rânduri casa bătrânului Ştefan Micle, ulterior stabilindu-se la Bucureşti.

După moartea, la 6 august 1879, a lui Ştefan Micle, Eminescu îi scrie Veronicăi, iar văduva lui Micle vine la Bucureşti şi îl roagă să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Cei doi fac planuri de căsătorie, însă ele se vor dovedi nerealizabile. În perioada următoare corespondenţa cu Veronica Micle continuă, pe un ton iritat, iar la 6 decembrie, Veronica se plânge lui Haşdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi respecte promisiunea de a o lua în căsătorie.

În anul 1881, este publicată Scrisoarea I, în „Convorbiri literare” din 1 februarie, a Scrisorii a II-a, la 1 aprilie şi a Scrisorii a III-a la 1 mai.
A urmat publicarea „Luceafărului” şi împăcarea cu Veronica, o relaţie care avea să dea naştere unora dintre cele mai emoţionante scrisori de dragoste, pe care mulţi dintre noi am avut privilegiul să le cunoaştem.
În 1883 a urmat publicarea, în „Familia”, a unor poezii eminesciene precum „S-a dus amorul…”, „Când amintirile…”, „Adio”, „Ce e amorul…”, „Pe lângă plopii fără soţ…” sau „Şi dacă…”, care i-au adus poetului un modest onorariu, singurul din întreaga sa activitate literară.
După mai multe internări în spitale, alternate cu activitatea literară normală, la 23 iunie 1883, Eminescu dă semne de alienare mintală, iar patru zile mai târziu este internat în sanatoriul doctorului Şuţu, pentru ca la 20 octombrie, poetul să fie trimis de prieteni la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling.

La 8 ianuarie 1884 se stinge din viaţă, la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, iar la 10 februarie, Eminescu se însănătoşeşte, primind o recomandare medicală de a face o călătorie prin Italia. Urmează un periplu de şase săptămâni spre sudul Alpilor până la Veneţia, Padova şi Florenţa.

La 24 septembrie 1884, Eminescu este numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi, însă în noiembrie se îmbolnăveşte din nou şi este internat la spitalul Sf. Spiridon.
În anul următor, Eminescu continuă activitatea la bibliotecă şi predă lecţii la şcoala comercială, în vara anului 1886 se îmbolnăveşte din nou, iar la 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, apoi în primăvara anului următor este internat la spitalul Sf. Spiridon.

La 15 iulie 1887, pacientul pleacă la Viena cu recomandare de tratament iar la 1 septembrie revine la Botoşani, unde se află sub îngrijire medicală. În decembrie, trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, susţine un spectacol în beneficiul bolnavului.
Iacob Negruzzi depune la Camera Deputaţilor o petiţie prin care solicita acordarea, de către stat, a unei pensii viagere pentru poet, o lege care avea să intre în vigoare abia în aprilie 1888. Veronica Micle îl convinge pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti, unde îşi recapătă din puteri şi îşi reia, timid, activitatea literară.

La 3 februarie 1889, Eminescu este internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi, mai apoi este mutat la sanatoriul Caritas, pentru ca la 15 iunie, poetul să treacă în eternitate, la sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor.
În acea zi, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.

La 17 iunie are loc, la Cimitirul Bellu, înmormântarea poetului, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori, iar corpul său fiind înhumat la umbra unui tei.
Poetul George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Cu Mihai Eminescu – „omul deplin al culturii românești” -se naște literatura poetică română sub auspiciile geniului lui și forma limbii naționale, care și-a găsit în poet cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.