[FOTO] In memoriam, Virgil Carianopol-Senior al Viselor care trec din inimă în inimă ca o iscălitură ce se numeşte limba şi literatura română, pentru că „Cine n-are amintiri de tânăr,o să fie singur mai târziu…”
Vine-o vreme, vreme-adevărată,
Articol editat de Radio Resita, 6 aprilie 2021, 15:46 / actualizat: 7 aprilie 2021, 7:47
Când dureri, şi visuri, şi iubiri,
Tot ce-aţi ars şi-aţi adunat în viaţă,
Toate se prefac în amintiri.
Vine apoi timpul ce le-adună
Şi le spală-n fluviul lui spumos,
Până ce din ele, din oricare,
Nu rămâne decat ce-i frumos.
Luaţi aminte, toate pier odată,
Nu veţi mai putea să le priviţi.
Făceţi-vă amintiri, prieteni,
Unde să aveţi să vă găsiţi.
N-aşteptaţi, strângeţi-le pe cale,
Din orice iubire sau pustiu.
Cine n-are amintiri de tânăr,
O să fie singur mai târziu…
Pentru a nu fi singuri, în vremuri ostoite de durere şi moarte când Visul se sufocă în plânsul stins în umbrele desnădejdii, să ne reamintim poeţi uitaţi, sentimente rămase în sufletul versurilor lor… astăzi Virgil Carianopol, născut pe 29 martie 1908, în Caracal şi urcat la Cer acum 37 de ani pe 6 aprilie 1984, București.
A parcurs primii ani de școală la Caracal , în perioada 1916-1922,apoi s-a înscris la o școală militară de artificieri din București, pe care a urmat-o între anii 1924-1930. Între 1934 și 1938 a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București şi a lucrat ca salariat civil în diferite servicii ale armatei.
Face parte din elita culturală oprimată de regimul comunist, fiind una dintre personalităţile de marcă a Romanațiului,eternizând prin creația sa sensibilitatea, talentul, simplitatea și zestrea unicat ale unui suflet și spirit incontestabil.
Patriot, a reușit să făurească o iubire indestructibilă față de locul natal, de patria-mamă, de peisajele și coordonatele unei copilării-talon: „Despre Oltenia ar trebui să vorbesc ca despre o zână, ca despre o dragoste de care m-am legat pentru totdeauna. De câte ori mă întorc în Oltenia, pe locurile copilăriei, parcă întineresc”, mărturisea spre sfârşitul vieţii într-un dialog cu Constantin Dumitrache, 1977.
Ceea ce se cunoaşte mai puţin despre Virgil Carianopol este faptul că a fost rudă de sânge cu Iancu Jianu, poate de aici dăruirea şi profunzimea iubirii de locurile natale, dar şi de libertate.
„Pentru mine Oltul a rămas și astăzi cel mai iubit râu de pe pământ[…]. S-ar putea să fie o nostalgie a copilăriei, s-ar putea să fie un simbol poetic; de un singur lucru sunt sigur: pentru mine Oltul este un voievod român care se iscălește pe tot plaiul românesc”, mărturisea poetul.
A fost unul dintre studenţii extraordinari ai lui Tudor Vianu, membru al Societății Scriitorilor Români, remarcându-se într-o lume întunecată, cea a războiului, a dictaturii și a respingerii unor valori ale timpului.
Deasemenea, Virgil Carianopol a colaborat la revista „Viața literară”, condusă de George Murnu, revistă la care colabora masiv și Radu Gyr, sub pseudonimul Tartacot.
Curentul avangardist de la începutul secolului trecut l-a determinat să facă parte din grupul avangardist de la „unu”, apoi s-a reprofilat după 1936 pe tradiționalism, iar versurile sale postbelice au fost fie etichetate oarecum „neoclasice”. În plus, a mai fost afiliat și imagismului, fie el din descendența lui Ilarie Voronca sau a lui Serghei Esenin.
Din păcate, regimul comunist după ocuparea României de sovietici l-a persecutat şi pe el alături numeroși scriitori români care au fost arestați din motive politice. S-au remarcat două „valuri” de arestări: primul între 1946-1953, iar al doilea între 1956-1959.
Oameni ai culturii, printre care: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Pandrea, Constantin Noica, au fost supuși nedrept unor condiții tiranice lipsite de simțământ și chiar de rațiune.
Virgil Carianopol a fost condamnat la închisoare în 1956, pentru că frecventa alături de alți intelectuali, un cenaclu literar găzduit de Virginia Șeicaru, numită Veguța, sora lui Pamfil Șeicaru.
Versurile piesei „Cântec oltenesc”, cântată azi de maestrul Tudor Gheorghe aparțin marelui poet Virgil Carianopol, care a fost închis la Aiud, ca și tatăl lui Tudor Gheorghe, și la Periprava.
Șerban Cioculescu consemna: „ Virgil Carianopol a fost și a rămas statornic atâți amar de ani un poet al sentimentelor într-o epocă de adeseori sterilă chinuire a intelectului…”, ceea ce reliefează cercul sentimentelor pătimașe și sincere ale poetului.
În Caracal Biblioteca Municipală îi poartă numele „Virgil Carianopol” şi dispune de un fond de publicaţii de aproximativ 55 000 de volume.
Opera sa include versuri avangardiste (Un ocean, o frunte în exil), lirică neoclasică, tradiționalistă (Flori de spini, Elegii și elegii) și care exaltă sentimentul național (Ștergar Românesc), precum și memorialistică (Scriitori care au devenit amintiri).
Vine apoi timpul ce le-adună
Şi le spală-n fluviul lui spumos,
Până ce din ele, din oricare,
Nu rămâne decat ce-i frumos.
Luaţi aminte, toate pier odată,
Nu veţi mai putea să le priviţi.
Făceţi-vă amintiri, prieteni,
Unde să aveţi să vă găsiţi.
N-aşteptaţi, strângeţi-le pe cale,
Din orice iubire sau pustiu.
Cine n-are amintiri de tânăr,
O să fie singur mai târziu… Aşa ca să ne facem amintiri într-o lume ce-şi uită versurile frumuseţii sufletului, să ne împotrivim răului amintindu-ne poeţii pe care poate prea repede i-am uitat… Dacă această pandemie ne-a învăţat ceva este poate faptul cât de preţios este timpul vieţii noastre şi cât de scurt… dar nu mai scurt ca rostirea unui vers ce ne imunizează sufletul…
„Sufletul acesta chinuit de sete,Sufletul acesta care aşteaptă drept,Cât o pitulice în piept,Sufletul acesta aduce sare şi pâine,Pentru toţi uriaşii de mâine”…iar „uriaşii de mâine” au nevoie să le povestim despre cei care le sunt rădăcini pentru ca ramurile lor să îşi poată bea seva spre împlinirea Viselor care trec din inimă în inimă ca o iscălitură ce se numeşte limba şi literatura română, pentru că „Cine n-are amintiri de tânăr,O să fie singur mai târziu…”
Anca Bica Bălălău
Sursa:Wikipedia
Nota redacţiei:
Virgil Carianopol, născut în Caracal, fostul Romanaţi, azi judeţul Olt, a scris istorie pentru acele locuri, cum dealtfel a scris şi boierul Constantin Poroineanu ,mare proprietar din Caracal, boierul și-a trăit aproape toată viața la Caracal.
A studiat în țară, dar și la Paris, oraș în care avea să facă o greșeală uriașă care să îl coste mai târziu viața.
Se căsătorește și are un fiu pe care îl botează Sergiu. Trăiește liniștit până când este nevoit să plece cu treburi la Paris. Aici îndrăgosteşte de o franțuzoaică, iubire în urmă căreia se naște Mirabelle, fiica lui. Poroineanu termină treburile la Paris, îi lasă o sumă importantă de bani fiicei și amantei sale și revine la Caracal, la treburile sale de zi cu zi.
Sergiu, fiul lui, a crescut și, urmând tradiția familiei, a plecat, în anul 1906, la Paris, pentru studii.
Aici, s-a îndrăgostit şi el de o franțuzoiacă, pe care a cerut-o în căsătorie. Fata a acceptat, s-au luat cu legământ în „Capitala Luminilor”, așa că tânărul Poroineanu a adus-o, în vara lui 1908, la Caracal, pentru a o prezenta familiei.
De aici pleacă la drum legenda, un alt Romeo, o altă Julietă… Cei doi trăiau o poveste de dragoste interzisă…
Doica lui Sergiu a simțit că e ceva necurat între cei doi pentru că aceștia semănau foarte mult. Așa că începe să investigheze și află ceea ce pentru mulți ar putea părea incredibil: Sergiu și Mirabelle erau frați vitregi, copii ai aceluiași boier Poroineanu.
De aici a început tragicul pentru că în primele zile ale lui septembrie 1908, Sergiu o ucide pe Mirabelle, sora și soția sa, apoi se sinucide și el cu un revolver.
Constantin Poroineanu, ajuns, între timp, una dintre cele mai respectate persoane din Regat, cheamă degrabă un avocat, pentru a-și face testamentul. A doua zi, pe 15 septembrie 1908, la orele 00:40 dimineața, se spânzură, lăsând un bilet de adio în care explică ce și cum. Caracalenii plâng. Cel care a avut grijă de întreaga comunitate și-a decimat familia și a murit. Pleacă la București, acolo unde cei trei urmează să fie înmormântați.
Pentru că este considerat sinucigaș, Sergiu e înmormântat la marginea Cimitirului Bellu. Mirabelle și Constantin sunt îngropați sub aceeași lespede, iar marele Raffaello Romanelli este chemat să le facă mormântul. Italianul, născut la Florența, fiul celebrului Pascuale, este cel care avea să realizeze, în a sa viață, peste 300 de opere remarcabile, în SUA, Argentina, Cuba, Germania, Rusia ori Italia.
De ceva vreme era sculptorul oficial al Casei Regale din România. A făcut bustul lui Carol I de la Castelul Pelișor, statuia Dorobanțului din Turnu Măgurele, faimosul Monument al Eroilor Sanitari din București.
Cel mai important obiectiv de arhitectură peisagistică din judeţul Olt, unul dintre cele mai frumoase parcuri naturale din România şi cel de-al treilea parc natural ca dimensiune din Europa, poartă numele filantropului Constantin Poroineanu, din a cărui avere s-au plătit imobilele expropriate din Cadrilater precum şi amenajarea parcului. Situat în partea de vest a oraşului, în apropiere de centrul administrativ, parcul „Constantin Poroineanu” este încadrat între două cartiere vechi şi cunoscute, Bold şi Protoşeni, şi se întinde pe mai bine de 25 de hectare. Proiectarea parcului a fost făcută de către arhitecţii francezi Redont şi Pinard, reputaţi peisagişti de la începutul secolului trecut. De la inaugurare şi până în prezent, parcul a suferit unele modificări, prin amenajarea şi completarea terenurilor virane şi prin lucrări de igienizare, care nu i-au alterat structura sa iniţială.
Prin testament, Poroineanu a lăsat întrega sa avere comunității caracalene: undeva pe la 3.100.000 de lei, dintre care 2.150.000 parte imobiliară. În anul 1925, deputatul I.D.Ianculescu ia inițiativa realizării unui bust al marelui latifundiar, chiar la intrarea în parcul orașului, rămas, și astăzi, unua dintre cele mai mari suprafețe naturale din Europa (25 de hectare, din cele 35 avute inițial). În 1928, acesta este dezvelit. În timpul comuniștilor, este topit, fiind refăcut abia în 2008.
În testamentul lăsat de Constantin Poroineanu se menționează că, în fiecare an de Sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena, oficialitățil au obligația de a-i face o colivă lui Poroineanu și de a-i pomeni numele, dar, ani de zile, această ”rugăminte” nu a fost respectată. Abia din 1996, Primăria orașului Caracal pomenește, printr-un Te Deum, marea personalitate…
Vine apoi timpul ce le-adună
Şi le spală-n fluviul lui spumos,
Până ce din ele, din oricare,
Nu rămâne decat ce-i frumos...