Constituirea Consiliului Național Român din Transilvania și negocierile duse cu reprezentanții Budapestei

Articol editat de Radio Resita, 22 noiembrie 2018, 05:43

În perioada imediat următoare creării C.N.R.C., în Transilvania, Banat şi Crişana au luat fiinţă consilii naţionale române la nivelul comitatelor, oraşelor şi satelor locuite de români. Din momentul constituirii lor, consiliile naţionale au preluat întreaga activitate politică administrativă din localităţi, înlăturând vechile autorităţi austro-ungare. Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra celei mai mari părţi a Transilvaniei. În calitatea sa de organ politic reprezentativ al populaţiei româneşti din Transilvania, Consiliul Naţional Român Central a hotărât trimiterea unui ultimatum către guvernul ungar, la 10 noiembrie 1918, prin care a cerut preluarea de la acest guvern a „puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”.

Idealul de libertate şi unitate naţională a românilor a fost puternic susţinut de autorităţile celor două biserici româneşti şi de întreaga masă a preoţilor şi învăţătorilor români, care au slujit cu un adevărat eroism cauza neamului lor.

Desigur că fruntaşii mişcării naţionale române erau convinşi că nici guvernul Karolyi nu se deosebea de celelalte guverne maghiare în ceea ce priveşte menţinerea „integrităţii Ungariei”, şi că va apela la toate mijloacele, inclusiv la forţa militară pentru a zădărnici unirea Transilvaniei cu România. Pe de altă parte, conştienţi de necesitatea unei convieţuiri paşnice între românii şi maghiarii din Transilvania, fruntaşii C.N.R.C. erau dispuşi să accepte a purta tratative cu reprezentanţii guvernului maghiar asupra viitorului acestei provincii româneşti. Când autorităţile de la Budapesta au solicitat aceste tratative, Vasile Goldiş, preşedintele C.N.R.C. şi-a impus punctul de vedere ca ele să se desfăşoare nu la Budapesta, ci la Arad, ca semn al suveranităţii româneşti. Aşa că tratativele s-au purtat la Arad, în perioada 13-15 noiembrie 1918, între o numeroasă delegaţie maghiară, condusă de Oszkár Jászi, ministrul naţionalităţilor, şi delegaţia C.N.R.C., alcătuită din Vasile Goldiş, Ştefan Ciceo-Pop, Iuliu Maniu, dr. Ioan Erdely, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Ioan Fluieraş, Aurel Vlad.

Faptul că delegaţia Budapestei a menţinut tot timpul tratativelor ideea „integrităţii statului ungar”, adică rămânerea Transilvaniei, „cu o largă autonomie”, în graniţele Ungariei, au impus discuţiile spre un eşec evident. Consternat că românii nu cedează şi nu se abat cu nimic din drumul lor către independenţă, suveranitate deplină şi unitate naţională, Oszkár Jászi a pretins un ultim răspuns din partea delegaţiei române: „În definitiv, românii ce vor?”. Răspunsul i-a fost dat pe loc, scurt şi răspicat: „completa despărţire de Ungaria”.

Şi, cu aceasta, tratativele de la Arad s-au încheiat.